Fii tu, în viaţa ta!

Motto: „Trăieşte-ţi propria viaţă – şi vei avea mulţi adversari, dar şi adversarii tăi te vor iubi. Viaţa îţi va aduce multe nefericiri, dar prin ele vei fi fericit şi vei binecuvânta viaţa, şi îi vei face şi pe alţii s-o binecuvânteze” F.M. Dostoievski

       

       

Omul este o fiinţă ocupată. Ocupată de prejudecăţi, de cutume, de întrebări inutile, şi de dileme care nu-l lasă să fie liber.Este aproape ca un animal de la grădina zoologică. Are mişcările şi acţiunile limitate. Deşi este liber el nu se poate bucura de libertatea sa pe deplin. El se „întreabă şi socoate ce e rău sau ce e bine” înainte de a acţiona. Şi, uneori, atâta „socoate” până nu mai are rost să acţioneze. Mereu se loveşte de aceeaşi chestiune: ce va zice lumea? Această teamă de gura lumii este extrem de păguboasă. Ne taie elanul, ne ţine pe loc şi ne transformă în nişte gânditori de la Hamangia. S-ar zice că suntem înţelepţi, dar nu e deloc aşa. Mai degrabă suntem meditativi şi falşi. Noi nu facem ceea ce gândim, ci ceea ce nu ne-ar arunca în gura lumii. Nu facem ceea ce simţim pentru că ne e teamă că ceilalţi îşi vor face o impresie greşită despre noi. Dar omitem că acei ceilalţi doar asta vor face mereu. Oamenii vorbesc despre alţi oameni pentru că le e teamă să vorbească despre ei, despre gândurile lor. Pe fiecare dintre noi ne interesează ce face celălalt şi ce spune celălalt despre noi. Suntem atât de crispaţi sufleteşte şi mental încât, înainte de a acţiona, ne întrebăm ce spun ceilalţi. Noi ar trebui să ne întrebăm doar dacă vrem şi dacă simţim să acţionăm. Din acest motiv noi trăim, în viaţa noastră, pentru alţii. Trăim pentru a avea o imagine bună în ochii altora. Să fim admiraţi de ceilalţi, chiar dacă noi nu suntem mulţumiţi de noi. Asta e marea problemă a oamenilor. Trăiesc pozând nu făcând ceea ce simt. Iar la final toţi adunăm regrete că am fi putut trăi altfel şi că am fi putut face mai multe. Dar ceasul vieţii nu merge înapoi niciodată. Este un singur moment pentru orice, un singur tren. Dacă-l ratăm am pierdut acel tren. Desigur, vine altul, dar e altfel. Fiecare secundă e altfel, fiecare minut. Nimic nu mai e la fel după ce trece clipa, chiar dacă, aparent, se întâmplă acelaşi lucru. Doar târziu înţelegem asta. Spre final. Însă atunci nu mai putem decât să ne reproşăm, nouă înşine, că nu am făcut ceea ce am simţit atunci când simţeam. La final doar analizăm. Marile descoperiri, marile revoluţii, în orice domeniu, le-au făcut cei care nu se întrebau ce va zice lumea despre ei. Ei credeau şi simţeau să acţioneze aşa cum au făcut-o. Apoi au intrat în istorie. Noi ne întrebăm ce spune lumea dacă am face ceea ce simţim. Iar istoria ne spulberă. Sigur, nu putem să facem toţi revoluţii, să fim lideri, să inventăm macaroana fără gaură ori cercul trapezoidal, dar am putea să trăim mai aproape de adevăr dacă am face ceea ce am simţi. Am putea realiza mai multe pentru noi dacă am ignora părerile unor necunoscuţi care nu au nimic de-a face cu noi. Oamenii doar judecă alţi oameni pe care nu-i cunosc personal, dar care sunt mai cunoscuţi. Mă feresc să scriu cuvântul vedetă pentru că acum vedetă e oricine (Guţă, Salam, Bianca Drăguşanu, etc!). Dar ăsta e alt subiect.

Aşadar, faceţi mereu ceea ce simţiţi ignorând viitoarele „basme” şi concluzii pe care le veţi auzi despre voi. Important e ca voi să vă simţiţi împliniţi, şi să nu regretaţi că nu aţi făcut ceva ce vă doreaţi. Iar pe oameni lăsaţi-i să vorbească. Plictiseala e greu de suportat pentru cei care nu au altă treabă.

Sorin Oros