Oximoroanele iubirii

Motto: „Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubește” Oscar Wilde

        

         Fiind un bărbat cu „naturelul simțitor” nu pot rămâne de piatră la auzul unor cuvinte ațâțătoare precum iubire, femeie și „fericire”. Deși aceste trei vocabule merg mână-n mână (sau gură-n gură, pentru că ies pe cale orală!), dau naștere unor oximoroane. Sau paradoxuri, în cazul în care mă va citi și Primul Ministru, doamna viorica, care are un bagaj lingvistic pauper, iar eu fiind „un june cu educațiune” nu vreau s-o văduvesc de plăcerea orgasmică a lecturii. Dacă nu va înțelege nici cuvântul paradox să se întrebe cum a ajuns să fie șefa Guvernului, taman ea. Un paradox. În fine...

          Revenind la subiect, cred că axioma lui Oscar Wilde conține un mare oximoron. Nu este adevărată, în totalitate, dar nici falsă, câtuși de puțin. Oricum, când vorbim despre iubire absolut nimic nu este cert. Asta pentru că nu există o singură definiție a iubirii. Și nici a „fericirii”. Iar cum nicio femeie nu este la fel, iată că toate cele trei cuvinte comportă modificări.

          În mod normal, un bărbat ar trebui să fie „fericit” când iubește o femeie. Dar este el, într-adevăr? Unii sunt. Alții, însă, bolnavi de gelozie se frământă continuu de teama de-a nu le frământa alții femeia iubită. Mai este atunci acel bărbat ros de gelozie, “fericit”? Categoric, nu. Este doar un bărbat chinuit de gânduri. El este „fericit” numai atunci când se află alături de ea. Dar doi amorezi nu pot sta unul peste altul, non-stop. Și în timpul în care gelosul nu e lângă femeia iubită, suferă ca un maidanez, și e departe de starea de „fericire”. În acest caz, Oscar Wilde are dreptate.

          Există cazuri, și nu puține, în care cei doi parteneri își construiesc relația pe prietenie, în primul rând. Asta e baza oricărei relații solide, consistente. Între prieteni nu există minciună, ci încredere. Nu există secrete, ci comunicare. Nu există doar bucurii, ci și necazuri. Orice om are căderi, are greutăți și eșecuri (sau „succesuri”, după o europarlamentară româncă, timorată poate de personalitatea lupului de mare!), dar prietenul este alături de el și-l susține. Ține de „bucătăria internă”. Iar după ce își șterge lacrimile și surâde, merge mai departe alături de prietenul care i-a fost alături la necaz. În acest caz mă refer la prietenul-partener-femeie. Or, în situația asta care bărbat este atât de prost încât să nu fie „fericit” alături de femeia care-i stă alături, și la bine și la rău? Aici, Oscar Wilde nu are dreptate. Când cei doi parteneri sunt pe aceeași lungime de undă, sunt prieteni, au aceleași gusturi și preocupări, nu suferă de gelozii bolnăvicioase, cum să nu fie „fericiți” alături? Ei sunt capabili să își ducă și „nefericirile” ocazionale în „fericirea” care-i incumbă.

          Despre varianta în care bărbatul e „fericit” cu femeia pe care n-o iubește nu cred că se poate vorbi de un cuplu. Asta pentru că femeia simte când e iubită sau nu. Iar când simte că nu e, nu prea mai stă lângă purtătorul de penis fără sentiment. Ea nu are nevoie de pulă, ci de dragoste. Pulă găsește la orice bărbat care o dorește fără s-o iubească. Bărbatul poate să fie „fericit” cu o femeie pe care n-o iubește doar dacă e vorba de o relație strict sexuală. E varianta în care sunt de acord cu Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde, autorul celebrului roman Portretul lui Dorian Gray.

          Ca o concluzie șugubeață: nu credeți tot ceea ce zic marii autori! Trebuie să avem în vedere și contextul, și epoca. Și mai e ceva. Omul era homosexual. Nu cred că a suferit atât de tare din cauza femeilor din viața lui, deși a fost căsătorit și a avut doi copii. Mai degrabă a fost „nefericit” din cauza unui anume lord Douglas, pe care l-a iubit cu patimă. Eu fiind heterosexual îl pot parafraza spunând că un bărbat poate să fie „fericit” cu orice femeie pe care o întâlnește.

                                                                                                         Sorin Oros