Motto: „Ce e femeia? Nu ştiu, dar
sunt multe” Emil Brumaru
Femeia
este ceva frumos, ceva sublim. Dar tot ea poate să fie şi ceva hidos, ceva
infernal. Femeia glisează, aşadar, între aceste două coordonate vaste, în
funcţie de ceea ce îi oferim noi, bărbaţii. Nici noi nu putem trăi fără ele,
dar nici ele fără noi. Desigur, exceptând homosexualii, călugării şi
călugăriţele. Femeile călugăriţe, nu insecta! Care, iată, are o denumire
superbă – mantis religiosa! În
traducere liberă, religioasa cu mantie. Ei bine, femeile, cu mantie sau fără
(noi le preferăm fără!) sunt de mai multe feluri.
Există
femeia-mamă. Asta e prima cu care ne întâlnim în viaţă. Şi, probabil, datorită
acestei întâietăţi este femeia pe care o iubim necondiţionat, veşnic şi iremediabil.
Poate şi pentru că din primele clipe de viaţă ne vâră ţâţa-n gură. Asta fără ca
noi s-o cerem. Ţâţă pe care noi o căutăm perpetuu, mai târziu, la toate
celelalte femei. Femeia-mamă este bună, este caldă, este tandră. Ne hrăneşte şi
ne iubeşte în orice context. Şi când facem lucruri urâte, dar şi când o facem
să fie mândră de noi. Ne acceptă orice şi nu ne ceartă. Putem să n-o iubim o
viaţă-ntreagă? Categoric, nu!... Unii o iubesc atât de mult, mai ales prin
părţile Vasluiului, încât o căsăpesc. O preferă ca pe-o friptură de vită
argentiniană. În sânge! Mă rog, Vasluiul e un fel de… altă planetă!
Apoi
există femeia-iubită. Ei, aici e destul de dificil de cuprins între nişte
limite… omeneşti. Şi asta, deoarece iubita nu are nicio limită. Nici în a ne
face… hm, fericiţi (greu cuvânt…!), dar nici în a ne distruge viaţa. Femeia-iubită
devine totul pentru noi. Eclipsează orice câştigătoare de Miss Univers, chit că e urâţică, grăsună sau cu un IQ de grădiniţă. O eclipsează, pe
alocuri, chiar şi pe femeia-mamă, pe care am reţinut, da?, o iubim
necondiţionat. Însă când îşi bagă… drăcoaica pieptul la înaintare uităm şi de
mamă şi de tată. Când iubim uităm tot. Iar dacă femeia-iubită e diabolică,
parşivă şi „ne iubeşte” pentru orice
altceva în afară de ceea ce suntem, în timp ce noi „stăm în limbă” după ea, e clar că am ajuns la uşa Infernului. Citim
cuvintele italianului Dante Alighieri – Lasciate
ogni speranza voi che ’ntrate – şi intrăm!
Apoi nu ne mai interesează nimic. Exact cum spunea francezul Ludovic al XIV
lea, supranumit Regele Soare: „După mine,
potopul”! Unii, totuşi, se mai salvează, dar alţii se distrug iremediabil
doar pentru că au întâlnit femeia-iubită. Dacă, însă, femeia-iubită este de
bună credinţă, ne iubeşte pentru că ne iubeşte şi nu pentru ciocul, muşchii ori
contul nostru bancar, atunci atingem sublimul. Totul se transformă în cea mai
frumoasă poveste şi, chiar dacă după zborul fluturilor din stomac iubirea
reciprocă oboseşte, ea, de fapt, se transformă în prietenie, în înţelegere, în
obişnuinţă. Practic, prima iubire, dinspre femeia-mamă transgresează către
femeia-iubită. Este un transfer lin, benefic pentru toţi cei implicaţi. Femeia-mamă
este mulţumită şi liniştită că „odorul”
ei e pe mâini bune, odorul e bucuros că pe lângă ţâţa maternă a mai găsit şi
vaginul fecund care-i va dărui o viaţă ce-i va perpetua numele, iar femeia-iubită
e încântată că şi-a găsit… iubirea.
Femeia-iubită,
când iubeşte, este cea mai frumoasă
femeie de pe pământ. Iar bărbatul ei este Zeu. Desigur, mulţi bărbaţi nu simt
acest statut… ceresc şi-atunci caută altceva. Şi ajung la femeia-curvă.
Femeia-curvă
este minunată! Dar poporul român fiind unul de idioţi numeşte „curvă” orice femeie care şi-o trage cu
alt bărbat. Bărbatul care intră-n alte vagine, în afară de cel al soţiei, este
„bărbat adevărat”, dar femeia care
primeşte alte penisuri, în afara celui atârnat de „bărbatul adevărat” este numită curvă. O uriaşă prostie, dar nu
mi-am propus acum să schimb modul de gândire al românilor. Nu trăiesc două sute
de ani pentru a-i putea convinge că sunt idioţi. Curvă, în accepţiunea mea, e
femeia care se fute cu oricine pentru a obţine foloase materiale. Aia care şi-o
trage, căsătorită fiind, cu alţi bărbaţi, e o femeie nemulţumită. Neîmplinită
şi ignorată. E o femeie care vrea să-şi păstreze familia, pentru sănătatea
psihică a copiilor, dar se gândeşte şi la sănătatea ei fizică. E un lucru
firesc. Femeia-curvă e aia care, căsătorită sau celibatară, se „babardeşte” mecanic pentru un parfum
contrafăcut, un trening Mike (că Nike e scump!) şi o Cola la sfert. Cu paiul.
Femeia-curvă e aia care, proastă fiind, se crede academiciană. Aia care,
obosită şi frigidă, mimează un orgasm apocaliptic pentru că ai „investit” în ea. E femeia tristă şi cu
sufletul gol care-ţi umple trupul de frisoane. E o imagine tristă de care noi,
bărbaţii, adesea profităm fără scrupule. Eliminând primele patru litere le
folosim pe ultimele patru, exclusiv, pentru plăcerea noastră. Avem nevoie de femeia-curvă
deoarece ea ne face, de multe ori, să ne simţim „bărbaţi adevăraţi”. Asta ajută la menţinerea orgoliului la cote
onorabile. Dar ea, femeia-curvă este cea mai tristă femeie.
Femeia-prietenă.
Aceasta este femeia care a fost sau care va deveni o femeie-iubită. Prietenie
curată, dezinteresată, nu există între un bărbat şi o femeie. Dacă cei doi au
fost înainte iubiţi iar după „arderea”
iubirii s-au despărţit civilizat, pot rămâne prieteni. Dacă nu au fost iubiţi,
atunci fie bărbatul, fie femeia, speră, în sinea lor, să fie. Şi adesea, sunt
atât de buni prieteni încât poposesc în pat. Amical, evident. Dar aşa începe
orice relaţie.
Femeia-colegă.
Aceasta e, în general, o „specie”
care nu prea îi interesează pe bărbaţi. O privesc cu superioritate, o ignoră
adesea şi nu prea sunt interesaţi de ea. O consideră incapabilă, iar dacă
aceasta îi ajunge şef o privesc cu invidie şi o critică necontenit. E o
categorie în care relaţiile dintre bărbat şi femeie sunt reci.
Apoi ar
mai fi… femeia-visată. Asta ar trebui să fie cea mai frumoasă din lume, cea mai
deşteaptă şi citită, să-l depăşească pe Jamie Oliver, la bucătărie, şi pe
Ciciolina, la aşternut. Adică să fie frumoasă, tandră, deşteaptă, doamnă şi
curvă. Dar aşa ceva nu există pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu