Două sexe sau două specii?

Motto: „Noi, femeile, avem nevoie de frumuseţe ca să ne iubească bărbaţii şi de prostie ca să-i iubim” Coco Chanel

Deşi sunt oameni, femeile şi bărbaţii par, adesea, două specii diferite. Au atât de multe în comun şi atât de multe îi separă încât e un paradox convieţuirea lor. Femeia simte altfel, bărbatul gândeşte diferit. Cu toate astea, ce-i apropie şi ce-i îndepărtează? Zeci sau sute de psihanalişti au căutat răspunsuri. Sociologii, la fel. Toţi şi-au dat cu părerea asupra diferenţelor şi a asemănărilor dintre cele două „specii” umane. Mai ales purtătorii de vorbe-n vânt din studiourile TV autohtone, când era disecat un caz de divorţ sau de atingeri conjugale de interes naţional, dintre Tobă de la Urlaţi şi Madonna din Băicoi. Şi totuşi, ce ne opreşte pe noi, bărbaţii, să nu putem pricepe gândirea feminină? Ce le oripilează pe ele atât de mult, la noi, încât să nu ne accepte inconstanţa psiho-fizică? Neîndrăznind să mă compar cu Freud, deşi am analizat ca şi el, câteva femei (dar, cu certitudine, prin alte metode!), încerc să găsesc nişte răspunsuri. Personale.

Femeia naşte. Dă viaţă, adică. Chestia asta o face specială şi total diferită de bărbat. Născând ea se lipeşte iremediabil de noua viaţă cu o forţă şi cu o determinare incredibilă. Cu un ataşament, aproape, indestructibil. Asta denotă capacitatea ei de iubire, de oferire a eu-lui, de jertfă pentru altcineva. Ea se ataşează. În cazul naşterii, instinctual, în cazul iubitului doar când simte protecţia acestuia. Şi iubirea lui, evident. Femeia are nevoie, în permanenţă, să simtă iubire, protecţie, tandreţe.

Bărbatul „se lasă” născut. De mamă. Adică, de o femeie. Femeie care, din clipa următoare îl protejează, îl cocoloşeşte, îl iubeşte. E învăţat din primele clipe de viaţă să depindă de o femeie. El, bărbatul, simbol de putere şi de protecţie! El, Războinicul Luminii, după unii! El e deprins de mic să ceară orice femeii care-i va satisface, prompt, dorinţa. În adolescenţă, bărbatul, transferă cererea de la mamă către iubită. Care, musai, trebuie să-i satisfacă toate poftele. Întocmai iubitei mame. La maturitate, la fel. Iubita se transformă în soţie, apoi în nevastă şi sfârşeşte prin a fi mamă. Nu nepărat mamă dătătoare de viaţă, ci mamă în mintea bravului bărbat. Propria mamă. Care dacă nu-i satisface poftele „bebeluşului” nu mai e bună şi atunci, fire pragmatică, masculul se reorientează spre o nouă mamă. El în primul rând gândeşte şi mai apoi simte. Iar gândul lui e cotropit perpetuu de găsirea unei mame care să aibă grijă de el. Când o găseşte, „simte” că se poate îndrăgosti.

Femeia simte şi abia apoi gândeşte. Asta o face să fie o perpetuă mamă. Până când se satură, oboseşte şi… gândeşte. Observă, astfel, că partenerul e un „copil” de care trebuie să aibă grijă mereu şi nu un camarad care s-o sprijine, umăr lângă umăr, în toate. Şi atunci pleacă… Plânge o vreme apoi începe să simtă iar. Şi tot aşa. Dar pentru că femeia naşte, ea poate să stea singură, se poate descurca bine-merci, fără un bărbat-copil alături. Pe când bărbatul, sexul tare, masculul feroce, prototipul alfa, lăsându-se născut are, în permanenţă, nevoie de o mamă-iubită-soţie. Singur clachează. Bea şi gândeşte. Sau gândeşte şi bea. Şi se tot întreabă unde a greşit, de ce a fost părăsit de mămica-surogat?! Dar gândind şi nesimţind nu află răspunsul. Dacă simţea de la început, acum nu se mai gândea la nimic, trăind în linişte, iubire şi armonie cu „mama” pe care el trebuia să o vadă doar iubită.

Iată de ce cred că, aşa cum afirmam la început, aceste două „specii” sunt total diferite. În unele zone ale ţării femeia nici măcar nu e considerată… om! Am auzit spunându-se „a venit la noi un om cu femeia lui”. Extrapolând se poate spune „a venit la noi un om cu câinele, maimuţa sau capra lui”. Deşi, gândindu-ne mai bine, nicio variantă nu e eronată. Pentru că femeia poate să fie credincioasă ca un câine, jucăuşă ca o maimuţă şi hrănitoare ca o capră. Pe când bărbatul în aceeaşi situaţie, poate să fie agresiv ca un câine, inteligent dar grobian ca o gorilă, şi încăpăţânat şi, aproape, inutil ca un ţap.

Cred că dacă fiecare dintre cele două sexe s-ar „inspira” din celălalt s-ar putea ajunge la o oarecare stabilitate egalizatoare. Da, dar atunci fiecare ar deveni un sex hibrid. Nici cal, nici măgar, ci mulă. Ar fi plin pământul de mule care ar trăi-n armonie, ca-n Rai. Dar, apropos, ştie cineva cum e Raiul? Tare mă tem că şi acolo sunt şi bărbaţi şi femei. Că doar nu suntem, cu toţii, atât de păcătoşi încât să poposim, exclusiv, în Iad. Deşi, pe lângă Iadul pământesc pentru unii, poate că acela ceresc ar fi un Iad ca-n Rai. Mă rog, promit să dezbat acest subiect după ce voi ajunge pe-acolo. Indiferent unde, nu am preferinţe. Pentru că ştiu sigur că ori în Iad, ori în Rai tot voi găsi o mamă-iubită-soţie-nevastă ca şi pe pământ. Că doar şi eu sunt bărbat… ce credeaţi?

Sorin Oros