Lăcaşuri de cult sau lăcaşuri de cultură?

Motto: „Teatrul nu moare şi nu va muri niciodată. El evoluează în dispreţul vieţii curente” Ion Caramitru

      

            Până în 1989, în România religia a fost un subiect tabu. Stalinismul instaurat după 1945, când Aliaţii alături de „eroica şi glorioasa” Armată Roşie au câştigat Al Doilea Război Mondial şi, drept consecinţă, au ocupat jumătatea estică a Europei, a căutat să distrugă orice idee de religie. A demolat biserici, a aruncat în temniţe preoţi, protopopi, cardinali şi studenţi teologi, şi a băgat teroarea în oamenii care credeau în Dumnezeu. Nimeni nu avea voie să creadă sau să se închine decât unicului şi falnicului Partid Comunist. Din 1945 până-n 1989 puşcăriile Republicii Socialiste România au fost ticsite de slujitori ai Domnului, cu menţiunea că cei mai negri ani au fost cei cuprinşi între 1946-1966. Atunci, deţinuţii politici îi depăşeau pe cei de drept comun. Iar la „politici” era toată floarea ţării: intelectualii de rasă, avocaţi, jurişti, colonei şi generali, preoţi, ziarişti, medici, profesori universitari, etc. Singura lor vină era... că nu erau proşti, inculţi şi răi, întocmai călăilor stalinişti care-i purtau prin puşcării, de multe ori fără să fie judecaţi. Dar aşa era atunci, aşa era regimul impus de Moscova şi acceptat, volens-nolens, de Europa estică. Cine regretă acele vremuri este, pur şi simplu, idiot! Nu există nicio scuză pentru distrugerea popoarelor de către un cretin, care deşi nu credea în existenţa lui, se credea însuşi Dumnezeu! Mă refer la acefalul Iosif Visarionovici Stalin, şi apoi la restul imbecililor, fără şcoală şi cu puţin creier, care l-au ascultat orbeşte: la noi, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, la unguri, Janos Kadar, la cehoslovaci, Gustav Husak, la polonezi, Wojciech Jaruzelski, la bulgari, Todor Jivkov şi la nemţii democraţi (cică!), Erick Honecker. Deşi state comuniste, Republica Socialistă Federativă a Iugoslaviei şi Republica Populară Albania nu au fost slugile „ursului răsăritean” şi asta pentru că iugoslavii şi-au câştigat independenţa singuri, în luptele date de partizanii neînfricaţi, iar Iosif Broz Tito l-a înfruntat pe Stalin nepermiţându-i să se amestece în treburile unei ţări cu oameni dârji şi curajoşi. Iar Albania era prea mică şi nu prezenta niciun interes pentru georgianul Stalin.

În toate aceste state comuniste, inclusiv în megastatul U.R.S.S. cu toate republicile acaparate prin teroare, Biserica a fost hărţuită, distrusă şi demolată, iar slujitorii ei aruncaţi în lugubre închisori. Oamenii se rugau pe ascuns, în gând şi se fereau să fie văzuţi prin biserici. În schimb, mergeau liniştiţi la Teatre, care,  deşi nu erau interzise erau supuse unei riguroase cenzuri care, adesea, era păcălită de slujitorii Thaliei. Astfel, spectacolele erau pline de „şopârle” pe care cenzura nu le sesiza, dar la care publicul se amuza copios, alimentându-şi speranţele şi visele. Cum nimic nu durează o veşnicie a venit şi clipa în care comunismul a crăpat (vorba vine!). Parafrazându-l pe Caragiale afirm că „iubesc  comunismul dar îi urăsc pe comunişti”... care n-au crăpat cu toţii. Încă mai mişună prin Parlamente, în special în cel de pe malul Dâmboviţei. Cu toate astea, nu mai sunt nici ei ce erau înainte. Nu mai au puterea de-a demola biserici. Acum au devenit, brusc, religioşi, făcându-şi cruci cu ambele mâini şi pozând alături de Patriarhi poleiţi cu aur.

Din 1990 încoace, bisericile au apărut ca ciupercile după ploaie. Tot ce a demolat Ceauşescu au reconstruit noii stăpâni, cu asupră de măsură. Unde era o biserică, ăştia noi, cu „faţă umană” au construit trei. Nu cred că există cartier în oraşele patriei noastre, devenită din Republică Socialistă, Republică Habotnică, care să nu „conţină”  trei-patru lăcaşuri de cult. În Mănăştur, cartierul copilăriei mele din Cluj Napoca, există „decât” nouă! Aşadar, Biserica a recâştigat terenul pierdut, ba şi-a mai „tămâiat” nişte parcele de lut (Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce – Geneza – Capitolul 3!) pentru viitoarele biserici ridicate din donaţiile unor pământeni, care astfel speră să se întoarcă mai „curaţi” în ţărâna primordială.

„Dar cu teatrul ce-aţi avut”? Dacă bisericile postrevoluţionare s-au triplat sau cvadruplat, instituţiile de cultură care se numesc Teatre nu au avut parte de acelaşi tratament. În toată România asta bisericoasă şi aculturală, statul român a înfiinţat şapte Teatre, după Revoluţie. Excelsiorul la Bucureşti, apoi trei Teatre pentru cetăţenii de etnie maghiară (cine sare-n sus că nu au „drepturi mai egale” decât românii?) la Miercurea-Ciuc, Odorheiul Secuiesc şi Gheorgheni, şi câte unul la Buzău, Târgu-Jiu şi Târgovişte. Au apărut şi câteva în locaţii nedemne pentru un act artistic de amploare, dar, exclusiv, private. Săli mici, spaţii meschine, fără o tehnică de scenă necesară unei producţii shakespeariene, de pildă. Aşadar, şapte Teatre versus 7.000 de Biserici. E lesne de înţeles că un popor fără cultură, dar habotnic şi tâmpit, este uşor de condus, de manipulat. Pe asta mizează şi politicienii care vor Catedrala Mântuirii Neamului (de cine să ne mântuim, băi, impostorilor?) în loc să militeze pentru zece festivaluri de teatru, precum e cel de la Sibiu. Prostimea trebuie ţinută-n beznă pentru a fi docilă, altfel, dacă scoate capul la lumină vede o păsăre, o floare, un petic de cer şi-ţi pune întrebări. Iar tu, politician tâmp, cu abcese la creier şi furunculi la suflet nu prea ştii ce să-i răspunzi! Şi-atunci îi preferi proşti, dar cuminţi. În genunchi. În strană. De ce să-ţi ceară unul un spectacol de Andrei Şerban sau de Purcărete când tu poţi să-i dai un litru de oloi, tri pixuri ş-o pungă de naylon?

Se spune că-ntre preoţi şi actori există o asemănare: ambii propovăduiesc şi alină suflete. Se prea poate să fie aşa într-o interpretare largă. Eu înclin să cred că dacă actorii propovăduiesc, preoţii doar prostesc. Actorii eliberează sufletele, pe când preoţii le subjugă cu tot felul de spaime, de pedepse şi de biruri. Iar pentru aşa ceva e nevoie de locaţii mari în care să încapă mulţi oameni mici.

Am spus-o şi am s-o repet până la sfârşit: Dumnezeu există în noi, el nu locuieşte în biserici şi nici nu poate vorbi prin glasurile preoţilor. Preotul, ca şi actorul, medicul, profesorul sau zugravul, exercită o meserie, o profesie. Te deştepţi, vreodată, popor român, pentru a face diferenţa dintre preot, biserică şi Dumnezeu?

Sorin Oros