Muzica de fond

11 septembrie 2017

Vânătoarea sportivă – o crimă!


Motto: „Vânătoarea sportivă. Patruzeci de măgari înarmaţi fugărind un amărât de iepure!” Valeriu Butulescu

        
          Dumnezeu a lăsat pe pământ omul, animalele şi plantele. A lăsat viaţa. A lăsat-o, nu a luat-o! Dacă începând din epoca de piatră (paleolitic!) şi până în zilele noastre, în unele zone, omul a fost nevoit să vâneze pentru a supravieţui, în epoca modernă, acest obicei mi se pare un masacru, o crimă. Omul de Neanderthal nu putea merge la Kaufland ori la Carrefour să-şi cumpere o fleică sau nişte costiţe de porc. Era nevoit să-şi adune amicii şi să se pitească în tufişuri pentru a lovi mortal „căprioara cuminte şi lynxul ce râde cu ochi sclipitori”. Dacă nu vâna, nu mânca. Era, clar, o metodă de supravieţuire. Exclusiv. Pentru că atunci nimeni nu vâna animalele pentru a-şi face selfie-uri cu ele sau pentru a le împăia. Acum, însă, vânătoarea de relaxare, vânătoarea sportivă (!!!?) aşa cum este numită de, habar n-am cine!, este ceva abominabil. Da, sunt de acord cu vânătoarea de exterminare. Aceasta are ca scop stârpirea unor animale sau păsări care devin dăunătoare pentru om şi natură. Dar nu o să accept niciodată vânătoarea industrială, în care animalele sunt împuşcate pentru piele, blană şi carne şi, nicidecum, cea sportivă. La aceasta se adună nişte bărbaţi sănătoşi, voinici şi virili, şi ucid, fără milă, animalele sălbatice care li se aduc în bătaia puştii de nişte hăitaşi... hăituiţi. În copilărie şi eu m-am jucat de-a „hoţii şi vardiştii”. În armată am fost fascinat de pistolul-mitralieră AK 47 pe care-l aveam în dotare. Mă simţeam bărbat, erou, războinic, luptător, orice echivala cu virilitatea. Asta până când ne-au obligat sergenţii s-o frecăm şi s-o ungem. Cu ulei. Am urât-o, mai apoi. Îmi venea să o arunc cât colo, numai să n-o mai frec. Eram mereu uns pe degete cu un ulei urât mirositor, iar apa, în armată, era o „rara avis”. De obuzier şi de grenade nu prea m-am apropiat. Îmi transmiteau teamă... teamă de dezastru. Astea explodează şi fac deranj mare. Glonţul, parcă, e mai paşnic (dacă se poate numi paşnic ceva ce ucide!). În fine, am dezertat de nouă ori şi am scăpat, şi nevătămat şi ne-închis. La Caracal mă aşteptau zile grele. Dar am reuşit să evit oraşul. Şi B.D.-ul (batalion disciplinar pentru bărbaţii post-revoluţionari care nu şi-au servit patria, ci poate se-nfruptă din ea acum!). Urăsc armele! Urăsc vânătorii! Urăsc tot ce provoacă durere, chin sau moarte! Poate gândesc strâmb. Spun asta pentru că realitatea mă contrazice. În România sunt 60.000 de vânători! Văleu, mamă... şaizecidemii de ucigaşi!!! Liberi! Bărbaţi virili! Puternici! Bărbaţi virili care ucid animale lipsite de apărare! Animale care nu au arme de foc, deci, din start, lupta este inegală. Un sport sângeros! Dacă lupul sau cerbul ar avea câte-un kalaşnikov în labe, poate aş fi de acord cu bărbatul viril cu flinta pe umăr, hoinărind prin pădurice. Dar aşa? Cui îşi arată ei bărbăţia, virilitatea? Eu ştiu că asta se demonstrează la ceas de seară-n aşternut. Cu soţia, amanta sau târfa plătită. Dar nicidecum în faţa unei ciute speriate, care, poate, are „acasă” o ciută mai mică, mai neajutorată, mai flămândă. Nicidecum în faţa unei ursoaice care, trezită din hibernare, a pornit după fragi şi mure. Mă tem că vânătorii ăştia „sportivi” au o problemă psihică. O neîncredere în forţele lor, în „armele lor”. Poate că au ratat multe ţinte cu armele din dotarea naturii-mame şi-au decis să-şi ia unele artificiale. Surogate. Cu care să-şi demonstreze lor înşişi că sunt virili. E clar că undeva e un dezechilibru psihic la aceşti vânători care omoară „sportiv”. Poate sunt frustraţi acasă şi ies în crâng să ucidă. Poate unii sunt nostalgici după primul vânător al ţării – cizmarul din Scorniceşti! Ăstuia i se puneau chiar „pe tavă” necuvântătoarele de către tovarăşii hăitaşi, care tremurau ca varga gândindu-se că „Rambo cel peltic” ar putea rata ţinta vie. Acum el s-a dus, de fapt, a fost vânat (ce ironie a sorţii!), dar i-a luat locul primul mustăcios al ţării. Care, juisând încă pe unde mai poate îşi demonstrează virilitatea la Balc, alături de alţi asasini străini sau autohtoni. Secondat, desigur, de Bombonel! Ce fioros nick-name are omul! Ce forţă degajă susurul silabelor... Booom-boooh-nelll! Uluitor! Ce viril!... Fostul premier autoîmpuşcat în grumaz, ţeapăn ca o barză şi alb ca o brânză sau varză, cu o privire de viezure, stătea autoînfăşurat în fular, mutilat psihic pe targa Salvării, cu gândul la „ţinuturile veşnice ale vânătorii”! Îşi pipăia mental virilitatea şi înjura, în gând, mama-natură că l-a hărăzit c-un glas de Farinelli. Şi-ar fi dorit să fie şi el un bas-bariton, un Ştefan Sileanu sau Florin Piersic, dar nicidecum un castrat. Ei, dar cu ajutorul organului viril, din fier, ne demonstrează că are ouă. Multe şi tari (probabil de aceea i-a invitat pe ziarişti să i le numere!). Mare bărbat! Nici măcar să se sinucidă n-a fost în stare! Ne-a livrat-o şi pe-aia la... „printre altele”.
          Mă întreb, uneori, ce-ar fi dacă acestor „Rambo de România” li s-ar înţepeni flintele în toiul vânătorii, iar sălbăticiunile ar da iama printre ei?! Luptă dreaptă, corp la corp. Bărbăteşte, cu adrenalină, cu sudoare, cu curaj. Câţi dintre aceşti masculi virili s-ar pişa pe ei şi câţi ar mai ajunge victorioşi în „vastele lor apartamente”? Că aşa, cu arma-n gheare „şi-o furnică mică-mică dar înfiptă, va să zică” poate face genocid.
          Propun spre meditaţie un îndemn fascinant compus de, poate, cel mai mare poet contemporan, care, din păcate, s-a bălăcit şi-n greţoasele ape politice. Asta, însă, nu-i pătează verbul, ideea şi metafora! Da, e Adrian Păunescu!

          „... Oameni politici, bunii noştri fraţi,
          Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
          Dar nu putem continua.
          Stopaţi această competiţie a morţii.”

Sorin Oros

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu