Motto: „Trăiesc în bucurie pentru că ştiu că fericirea ne
este inaccesibilă” Solomon Marcus
Fericirea!
Ce cuvânt mare, pentru unii oameni! Pentru mine e doar un termen de dicţionar.
Spun asta pentru că fericirea nu există. D.E.X.-ul ne spune că „fericirea e o stare de mulţumire sufletească
intensă şi deplină determinată de satisfacerea unei năzuinţe”. Sunt de
acord. Dar, cât durează? Durabilitatea fericirii nu ne-o poate spune nimeni, cu
exactitate. Pentru că e relativă, ca orice stare de bine sau de rău. Aşa cum
nici supărarea, durerea sau ghinionul nu ţin o viaţă, nici fericirea nu durează
o veşnicie. Eu nu folosesc acest termen niciodată, deşi am avut şi sper să mai
am multe motive de... fericire. Eu îi spun bucurie. O bucurie care poate fi mai
scurtă ori mai lungă. Mai simplă ori mai intensă. Dar e doar bucurie. Eu văd
fericirea ca pe o stare de beatitudine extremă, în care aproape uiţi de tine,
în urma satisfacerii unor năzuinţe. Am fost pe-aproape, poate, în tinereţe. Dar
niciodată nu pot să spun că am atins acel extaz al beatitudinii în care să zbor
în loc să umblu. Şi asta nu pentru că sunt nesentimental, ci pentru că, totuşi,
umblu, nu zbor. Trăiesc cu picioarele pe pământ, chiar dacă, uneori, capul
defrişează norii. Eu asemui starea de fericire cu starea în care se află un
drogat. Totul pluteşte, totul e uşor, totul din jur dansează. Nimic nu e urât,
totul e fantastic. Acum, fie vorba-ntre noi aţi simţit aşa ceva fără să trageţi
pe nas? În stare de normalitate? Nu prea cred. Şi asta pentru că, pur şi
simplu, aşa ceva nu există. Nu poţi să pluteşti şi să uiţi de tine, lucid
fiind. Sunt două chestii contradictorii. Omul umblă. De plutit, pluteşte doar
frunza pe apă. Mă-ndoiesc de faptul că un om, bucuros sau... fericit poate juca
rolul frunzei. Să fie dus de val fără să poată controla traseul. Şi-apoi şi
frunza cât e ea de dusă de val, tot e izbită de bolovani, pe traseu. Nu ştiu
dacă mai e fericită atunci. Se poate fărâmiţa şi zdrobi. Cam aşa e şi cu omul.
E fericit în ziua nunţii, să zicem. Dar seara, când numără banii constată că
nuntaşii au fost avari şi au pus în plic mai puţini bani decât se aştepta el. E
supărat... Apoi, a doua zi îl doare şi capul, de la alcoolul băut la nuntă...
de fericire. La fel, eşti fericit că ţi se naşte un copil. Dar, în curând, când
acesta urlă noaptea, din trei în trei ore, tragi o înjurătură, măcar în gând...
cu gândul la fericirea pierdută. Sau la liniştea pierdută. Desigur, bucuria de
a avea un copil e mai mare decât agitaţia de peste noapte, dar nu poţi spune că
eşti fericit când, a doua zi mergi la muncă întocmai unui broscoi agitat, cu
ochii beliţi ca ai unui melc codobelc, exoftalmici şi iritaţi. Alt exemplu:
câştigi alegerile şi ajungi primar din partea P.S.D.-ului, să spunem. Eşti
fericit, neam de neamul tău n-a avut decât patru clase, tu ai opt şi eşti
primar. Dar când te-nhaţă D.N.A.-ul plângi ca Vosganian în Parlament şi ţipi că
eşti o victimă politică. S-a dus toată fericirea în mă-sa când auzi scârţâitul
uşii de la celulă.
Aşadar,
cred că fericirea e un cuvânt pe care-l folosim mult prea des şi care nu
exprimă exact starea în care ne aflăm atunci. E puţin forţat. Fericirea e mult
prea complexă ca să existe. E ca şi cu extratereştrii; mulţi spun că există,
dar nimeni nu i-a văzut. Probabil, plutesc prin spaţiu împreună cu...
fericirea, iar ca s-o întâlnim, s-o simţim ar trebui să prindem un
extraterestru. Un om lucid ar spune că e puţin probabil acest lucru. Mai degrabă
ne putem imagina o întâlnire cu el. Asta depinde de imaginaţia fiecăruia. Aşa
cum ne imaginăm că ar arăta un extraterestru, tot aşa ne putem imagina şi cum
ar fi fericirea. Primul pas pentru a putea face asta ar fi să fim bucuroşi.
Bucuroşi de ceva ce ne umple sufletele. Iar bucuria, nu contest, se găseşte la
îndemâna oricui. Dacă ai echilibru, dacă eşti cinstit cu tine însuţi, în primul
rând, dacă nu eşti stăpânit de ură, răutate şi falsitate poţi avea dese clipe
de bucurie. Iar bucuros fiind poţi dilata sau comprima clipa. Sigur, nu depinde
exclusiv de tine, dar contează optica din care priveşti.
Simona
Halep, de exemplu, declara imediat după meciul câştigat la Melbourne, împotriva
americancei Lauren Davis: „Mă simt foarte
fericită acum”! Reţineţi, acum! Pentru că imediat după meciul care a durat
trei ore şi 45 de minute, un record pentru ea, s-a dus la echipa medicală
pentru a vedea ce se poate face cu glezna ei, care era umflată după o luxaţie
din meciul anterior. Adică, simţea durere. Or, fericirea nu are nimic de-a face
cu durerea. Aşadar, cât au ţinut-o momentele de fericire? Câteva minute, poate.
De aceea consider că fericirea e un termen hazardat şi că ea, practic, nu
există. Nu poţi fi fericit când te doare capul sau glezna. Dar mă repet şi nu
vreau să devin redundant şi să vă răpesc clipele de... fericire pe care,
probabil, le parcurgeaţi înainte de a citi acest text.
Sorin Oros
Un comentariu:
Îmi place cum scrii,
Trimiteți un comentariu