Muzica de fond

29 octombrie 2017

Snobii


Motto: „În intimitate suntem la fel, cultura e singura care face diferenţa” Confucius

       


          
Oamenii se nasc la fel: neajutoraţi, fragili şi prostuţi. Fără cultură şi fără nicio deprindere socială. Dar e cert că nimeni nu vrea să rămână aşa. Vrem, cu toţii, să ajungem puternici, culţi şi deştepţi. Dar şi bogaţi... mai ales cei cu o cultură precară. Asta pentru că niciodată un om cult nu va alerga după arginţi. Pentru el, bogăţia reprezintă altceva. Nu e ahtiat după palate, moşii ori imperii financiare. Astea, îndeobşte, sunt apanajul celor care au „oi multe şi cornute”, al celor care scriu „miam loat” bacul, şi-al celor care au avut flotant, o vreme, pe la Aiud, Gherla ori Poarta Albă. Un intelectual, un om cultivat şi rasat nu bravează cu nimic. Nu vrea să demonstreze nimic nimănui. Ştie ce ştie şi când nu ştie nu se ruşinează să întrebe. Un om cultivat ştie că nu are cum să le ştie pe toate şi că nu e nicio ruşine să întrebi. Ceilalţi, însă, lipsiţi de o cultură adevărată, solidă, bravează şi pozează în mari devoratori de orice fel de artă. Ei le ştiu pe toate şi le fac pe toate. Ei nu întreabă. Ei sunt. Îşi sunt suficienţi lor înşişi. Au bani suficienţi încât să aibă orice. Îşi cumpără mereu tot ce le poate îmbunătăţi exteriorul, imaginea de faţadă: haine scumpe, cosmetice, telefoane la preţuri exorbitante (uitând că telefonul este un accesoriu necesar pentru a suna şi pentru a fi sunat; ei ar vrea ca acesta să le facă şi masaj!), maşini de lux cu care să epateze, etc. Dar intelectul rămâne „nemobilat”. Asta face ca sufletul şi mintea lor să se simtă stinghere în societate. O simt şi ei, dar şi cei cu care interacţionează. Şi-atunci, pentru a epata, bravează. Caută orice ocazie care ar putea să-i pună în lumină. Postează pe facebook citate motivaţionale, fără să amintească autorul, dând astfel impresia că sunt vorbele lor măreţe. Asta îi face să se simtă culţi, îi face să le crească stima de sine. Mai ales după ce amicii lor încep să-i laude. Supralicitează şi încep să comenteze apoi la postare. Dar, ghinion!, cratima le joacă feste. Ba n-o pun, ba o pun unde nu e cazul. O vorbă înţeleaptă spune că „dacă tăceai filozof rămâneai”. Ei bine, ei nu tac şi astfel demonstrează tuturor cât sunt ei de... deştepţi. Apoi, cu orgoliul gâdilat, se împopoţonează şi participă la orice eveniment artistic din oraş sau de oriunde. Chiar dacă nu e amator de teatru, când află că în oraşul său vine o trupă cunoscută din Bucureşti îşi cumpără cele mai bune bilete din sală. E bine să fie văzut alături de intelectualii urbei, savurând arta. Deşi, de multe ori nu înţeleg nimic din spectacol, e obligatoriu să pună două-trei poze din sala Teatrului şi să anunţe că au fost părtaşi la eveniment. Desigur, asta se întâmplă mai rar, deoarece la producţiile artistice ale Teatrului din propriul oraş nu se înghesuie. Astea nu sunt de nasul lor. Nici spectacolele, şi nici actorii. Ei vin doar la vedetele din Bucureşti. Asta e de bonton! Nu se sinchisesc să dea 100-150 de lei pe un bilet, la un spectacol elitist de la care ies cu neuronii opăriţi. Cum să dea ei doar 30-40 de lei pentru un bilet la spectacolele Teatrului din oraş? La asemenea preţ nu-şi pot etala bolidul, costumul ori rochia de firmă. Pentru că la ei totul se măsoară în bani. Snobii sunt convinşi că elitele culturale se găsesc doar acolo unde banul e stăpân. Ei îşi suplinesc pseudocultura cu bani. Cei săraci, pentru ei nu contează, nu există. Banul echivalează cu intelectualitatea, cu rafinamentul, cu eleganţa. Ai bani, eşti cult; n-ai bani, eşti prost!
Atâta timp cât se simt bine, şi se cred mari devoratori de cultură, nu prea e treaba noastră, a celor fără mulţi bani şi mai prostuţi. Deranjul nu e prea mare. Fiecare aleargă pe culoarul său. Important e să ajungem şi unii şi alţii, la destinaţie. Cu ce bagaj de cunoştinţe trecem linia de sosire contează prea puţin. Acolo toţi suntem la fel. Proşti, deştepţi, săraci ori bogaţi, nu ne întreabă nimeni de operele lui Shakespeare, şi nici nu trebuie să ţinem dizertaţii despre Prolegomenele lui Kant. Oricum, snobii sunt, adesea, nişte apariţii fascinante în sălile de teatru ori la concerte. Se simt de la o poştă, degajă opulenţă şi folosesc un singur cuvânt pentru a caracteriza opera artistică: „Interesant”! Ăsta e cuvântul pentru tot ceea ce nu pot să explice. Deh, au şi „intelectualii” scăpările lor!

Sorin Oros

24 octombrie 2017

Rebeliunea puberilor


Motto: „Nu merită să fii liber, dacă nu ai şi libertatea de a face greşeli” Mahatma Gandhi

       
       

Tinereţea – cea mai frumoasă vârstă! O vârstă a zborurilor, a inconştienţei fascinante, a descoperirilor hedoniste, a dragostei pure şi-a tuturor libertăţilor. O vârstă a „fărăgrijilor”. Cam un deceniu temporal, cuprins între liceu şi facultate; de la 15 la 25 de ani! Perioada în care ne credem zmei, şi în care credem că putem face tot ceea ce n-au făcut ceilalţi. Ani plini de fantezii în care băieţii se cred Tarzani, Rahani, Rambo-i şi Sandokani, iar fetele Ecaterine Teodorii, Madonne, primadone şi Angele Merkel. Vise, speranţe, şi prea puţine certitudini. Zboruri neîncetate până la topirea aripilor de ceară. Iluzii... E frumos şi e necesar. E perioada încercărilor de tot felul. Şi a autocunoaşterii bazată pe acţiune. Dacă până pe la 15 ani ne spuneau părinţii ce să facem, după această vârstă acţionăm conştienţi de libertatea noastră. Ne apucăm de fumat, de băut şi ne dezvirginăm. Facem toate astea pentru a fi în pas cu lumea, nu neapărat pentru că ne place. Dacă n-o facem, amicii se uită cu superioritate la noi şi ajungem subiect de glume. Nu suntem „cool”! Foarte puţini sunt cei care nu se lasă influenţaţi de anturaj, care au personalitate. În general, oamenii sunt animaţi de spiritul de turmă. C-aşa-i adolescentul, fragil!
          Nu uit că şi eu am fost puber, şi că am făcut toate prostiile care-mi treceau prin cap. Am furat un obiectiv fotografic de la Casa Pionierilor; am furat schelete dintr-un şantier arheologic, şi cărţi din librării. Am furat catalogul în clasa a VIII şi l-am ars. Într-a XII, beat fiind, am spart două scaune, tabla şi tabloul cu Ceauşescu din clasa în care învăţam ca  să devin un element de nădejde al patriei socialiste. Am făcut sex, în aceeaşi clasă, pe catedră, după terminarea orelor de studiu. Am fumat în „buzile” liceelor prin care-am trecut şi-am chiulit sistematic. Am băut în timpul orelor în cimitirul de lângă liceu. Am rămas repetent... În concluzie, am fost un element nesănătos, motiv pentru care mă intersectam destul de des cu miliţienii epocii, şi cu burţile lor rubensiene. Am scăpat de Şcoala de Corecţie şi Reeducare doar datorită achitării prejudiciilor de către părinţii mei dragi, şi a intervenţiei lor cu „plocoane” la diferiţi şefi, şefuţi şi tovarăşi sus-puşi. Apoi, din armată am dezertat de nouă ori. Ce să fac eu la Mihai Bravu în Giurgiu, la artilerie, ori la Brăneşti în Ialomiţa,  la irigaţii, când iubitele mele erau la Cluj... neirigate? Aşadar, nu uit „faptele de vitejie” pe care le-am comis. Şi nici durerea pe care le-am provocat-o părinţilor la fiecare contact cu... valurile vieţii. Nu îi critic pe adolescenţii de azi. E normal să facă prostii. E chiar indicat. Aşa se pot cunoaşte mai bine pe ei înşişi, şi pot gusta şi alege felii de viaţă.
          Dar există un lucru care mă „dă pe spate” chiar şi pe mine: prietenia, atât de intimă, a fetelor cu nenea Bachus! Şi fetele noastre „trăgeau la măsea”, dar cum „sug” astea noi, rămâi perplex. Îi lasă, clar, pe mulţi băieţi în urmă. Se adevereşte şi de data asta, că femeile sunt mai puternice decât bărbaţii. Chiar şi la băutură. Spun asta pentru că am văzut eleve de liceu care într-o oră au golit o sticlă de Unicum sau două de vin. Femei, frate!  Apoi râdeau depersonalizate, borau prin „buzi”, se trăgeau pe jos şi ţipau isteric. Fete tinere şi frumoase. Delicate. Fragile. Am văzut fete care beau fără să se strâmbe, pahare cu whiskey ori shoot-uri de tequilla. Sticle de vin sau gin tonic. Beau aproape orice alcool, în afară de bere. Asta nu le place pentru că e amară. Iar ele, nişte fiinţe atât de dulci, în fond, nu vor să-şi strice esenţa. Dar, din păcate, după ce îngurgitează alcoolul, dulceaţa le dispare şi se transformă în nişte arătări groteşti. Un bărbat beat e dizgraţios. Admit şi accept. Dar o femeie beată e o imagine tristă şi penibilă. E degradant să vezi o fetişcană beată urlând şi gesticulând incontrolabil. Unele se pişă pe ele. Altele îşi întind voma pe haine. E ceva apocaliptic. Şi deloc delicat.
          Nu ştiu ce se poate face în acest sens. Nu am nicio idee. Nu le putem interzice să bea, dar nici nu le putem trasa o limită. E la aprecierea fiecăreia; una poate se face „mangă” după trei pahare, alta doar după şapte. Singura şansă ar fi ca ele să poată controla acel moment în care simt că au ajuns la limită. Dar cum tinereţea e atât de incontrolabilă, şansele sunt destul de mici. Nu blamez pe nimeni. Doar am semnalat acest aspect. Pentru meditaţie.

Sorin Oros

15 octombrie 2017

Pumnul, palma şi femeia


Motto: „Dacă iubeşti pe cineva, atunci îl iubeşti aşa cum e, şi nu cum ai dori tu să fie” Lev Tolstoi

       
       
Iubirea! Ce minunăţie! Dar, paradoxal, câtă suferinţă produce! Iubirea doare mereu; şi când o ai dar şi când o piezi. Asta, deoarece, iubirea este, adesea, mult mai complexă decât o pot pricepe oamenii. Sau, mai corect, unii oameni. Sau şi mai corect, bărbaţii. Sunt bărbat, dar recunosc că uneori nu am înţeles-o nici eu. Poate acum o înţeleg. Sper. Deşi, aşa cum spunea Tudor Muşatescu „de la o vârstă inima nu mai e obligată să iubească; e suficient să bată”!
Mă tem că foarte mulţi oameni înţeleg iubirea greşit. O interpretează total eronat. Evident că nu ai nevoie de nicio şcoală pentru a înţelege iubirea, ea apare şi la un analfabet şi la un academician. Nu e nevoie de aproape nimic pentru a iubi. E suficient doar să o faci. Să îţi urmezi inima. E cea mai bună cale de a te lăfăi în iubire. Se spune că iubirea e oarbă şi pe mulţi îndrăgostiţi îi orbeşte. Nu la propriu, evident, dar cred că îi şi tâmpeşte pe unii, şi, de data asta, nu la figurat. Mulţi bărbaţi chiar se tâmpesc atunci când iubesc. Doar aşa se poate explica de ce bărbaţii care susţin că iubesc o femeie, o lovesc! Care e legătura dintre iubire şi bătaie? Dintre o floare şi un pumn! Dintre sărutări şi vânătăi! Dintre mângâieri şi păruieli! Una singură, tâmpenia! În general, tâmpenia se face simţită, aşa cum îi spune şi numele, la oamenii tâmpiţi. Proşti, adică. Oameni reduşi, simpli, fără şcoală, fără cultură şi fără o gândire proprie. Cazurile de intelectuali care-şi „frăgezesc” partenerele sunt mai rare. Dar există, din păcate!
Bărbatului i se sugerează de mic faptul că e superior femeii. Chiar de către mă-sa... „Tu eşti băieţel, eşti mai puternic decât sora ta.Trebuie să ai grijă de ea”! Iar băiatul, când creşte, are grijă! Are grijă să-i spună femeii de lângă el că e superior, că doar el ia decizii şi că ea trebuie să accepte tot ce spune el. Nu întotdeauna i-o spune prin vorbe, adesea apelează şi la gesturi... tandre. O mângâie şi-o pipăie. Dar cum bărbatul e puternic, uneori forţa e disproporţionată. Iar a doua zi femeia are un ochi vânăt şi buza spartă. Buza gurii... cealaltă e doar jumulită agresiv de virilul stăpân. Bărbatul regretă, plânge şi-o asigură că nu se mai repetă. Dar, după o vreme, când vine nervos de la muncă unde l-a certat şeful că e leneş sau incompetent, bărbatul iar o „mângâie”. A doua zi îi spune c-o iubeşte şi nu poate trăi fără ea. Şi mă tem că nu minte. Pentru că fără ea pe cine s-ar mai descărca iubăreţul bărbat? Doar nu se poate bate singur! Deşi, ăsta ar fi cel mai bun lucru; aşa ar realiza cât e de tâmpit!
Dragi femei, iubirea cu palme şi pumni nu există. De asta ar trebui să fiţi conştiente mereu. Când apare prima palmă, iubirea decolează cu viteza sunetului (350 m/s). Ceea ce ar trebui să faceţi şi voi dar cu viteza luminii (300.000 km/s). Indiferent de ce aţi realizat alături de masculul iubitor, indiferent de copiii pe care-i aveţi cu el, indiferent de banii ori funcţia lui, indiferent că sunteţi şomere, singurul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să plecaţi. Dacă nu o faceţi la prima palmă, următoarele vor veni ca o binecuvântare a unei relaţii cu un tâmpit. Acceptând palma vă asumaţi şi pumnul viitor. Vă semnaţi, de fapt, posibilul certificat de deces. În alb. Adică îi daţi tâmpitului dreptul de proprietate asupra fiinţei voastre. Dreptul de a vă bate, de a vă jignişi de a vă ucide. După prima palmă deveniţi un obiect. O maşină de făcut mâncare, de spălat şi de futut. Funcţionaţi pe bază de „curent”, pe care-l primiţi ocazional de la stăpânul casei. De parteneriat ori de iubire nu mai poate fi vorba.
E plin cimitirul de femei omorâte de cei care le iubeau. Spitalele, la fel. Iar voi continuaţi să rămâneţi alături de ei. De ce, distinse femei?  Nu puteţi să vă trăiţi viaţa dacă nu sunteţi bătute? Aşa credeţi că se manifestă iubirea? Iertaţi-mă, dar cred că sunteţi niţel proaste... Dacă rămâneţi alături de cei care vă iubesc lovindu-vă, meritaţi să fiţi bătute. O cereţi prin prostia de care daţi dovadă. Am spus mereu că sunteţi mai puternice decât bărbaţii. Mental vorbind. Folosiţi-vă mintea şi părăsiţi criminalul cu care aţi convieţuit. Mereu există o soluţie, o cale. Nu mai acceptaţi umilinţa. Acţionaţi! E vorba de viaţa voastră, nu de viaţa lui ori a copiilor voştri. Sacrificiile, în acest caz, sunt inutile. Şi, adesea, mortale. O relaţie în care bărbatul îşi loveşte femeia este o relaţie stăpân-sclav. Fără iubire, fără tandreţe, fără viitor. Şi, de multe ori, fără viaţă. Aşadar, dacă vreţi să trăiţi faceţi-o alături de un bărbat care ştie să vorbească. Cel care nu ştie, loveşte. În cele din urmă şi bărbaţii sunt limitaţi, cu toate onorurile care li se aduc în detrimentul femeilor.

Sorin Oros

8 octombrie 2017

O ţară de amatori


Motto: „Un profesionist este un om care face tot ce poate mai bine într-un moment când nu prea are chef” Alistair Cooke

      
Unde sunt profesioniştii de altădată?... Vă propun spre meditaţie această întrebare legitimă, deoarece tot ceea ce ne înconjoară este învăluit în cel mai păgubos diletantism. În orice domeniu şi oriunde. Acest fenomen a apărut după 1990 şi a venit ca o avalanşă peste societatea noastră ahtiată după democraţie; adică după o societate politico-economică în care oricine poate orice. Orice vrea, nu orice poate. Astfel au apărut actorii amatori. Fără studii, fără noţiuni de construcţie a personajelor, fără dicţie, fără cultură. Au năvălit în telenovele şi-n serialele tv., şi au năucit gustul publicului, l-au pervertit, înfundându-l în nămolul subculturii democratice. În loc de „A fi sau a nu fi!” ori „Dau un regat pentru un cal!”, spectatorul a fost alintat cu replici spumoase, mustind de inteligenţă, ca „Bă, eşti prost?”, „Fir-ai a dracului!” ori „Hai s-o ardem pe comedie!”. Iar publicul tâmp, a râs ca prostu pentru că nu trebuia să-şi încâlcească neuronii aflând istoria prinţului danez. Stătea tolănit cu berea-n gâtlej şi râgâia elevat şi doct la glumiţele lui Garcea, Leana şi Costel, Trăzniţii din N.A.T.O., şi alte personaje devenite mai cunoscute decât Hamlet ori Richard al-III-lea. Nu, nu spun că arta trebuie făcută, exclusiv, pentru cunoscători, pentru elevaţi. Dar ea trebuie făcută de profesionişti cu studii de specialitate. Or, un profesionist mă tem că s-ar feri să interpreteze un personaj de factura lui Garcea. Televiziunile puteau să educe publicul cu producţii de calitate şi nu să coboare în grotele în care trăiesc unii. Caragiale spunea „Amice, eşti idiot!”, ăştia de-acum spun „Bă, eşti prost?”. Iată, acelaşi lucru rostit de un profesionist şi de un diletant.
Muncitorii. Adică zidari, zugravi, parchetari, tâmplari, mozaicari, faianţari, instalatori, electricieni, fierari-betonişti, etc. Cei care au învăţat aceste meserii, în şcolile profesionale, au murit sau au plecat prin Europa. Ţara le dădea doi-trei lei. Europa le dă doi-trei euro... în plus. Aşa au rămas amatorii să construiască în vechea Dacie. Adică nişte inşi care nu prea se pricep la nimic, dar fac totul. Trei în unul! Toarnă beton, pun parchet şi-ţi instalează şi bideul, că deh!, acum ne spălăm şi noi pe cur după defecarea matinală. Dacă peste un an îţi crapă betonul, se umflă parchetul şi-ţi iese căcatul printre gresii, nu e treaba lui. Şi nici vina. Materialele sunt proaste. Şi-apoi ai vrea să-ţi reziste casa 2.000 de ani? Doar nu-i Colosseum! Aşa e, dar nici ei nu sunt muncitori calificaţi, ci doar nişte indivizi harnici, nişte amatori, care ar face orice pentru a câştiga un bănuţ.
Alimentaţia publică. Ca şi-n cazul muncitorilor, şcolile de meserii au fost puse pe butuci. Acum dacă ai un bar îţi chemi un prieten şi-l faci administrator. Sau, pompos, manager! Apoi angajezi nişte fete sexy şi prostuţe, care-l confundă pe Ştefan cel Mare cu Ştefan Bănică, dar care au buci şi ţâţe de-ţi atrag clientela masculină ca Mecca pe mahomedani, şi afacerea-i gata. Nu e nicio problemă dacă uită comenzile, le încurcă sau le aduc ca şi cum ar veni de la capătul pământului. Când uită să-ţi treacă pe nota de plată două beri te bucuri; aşa, să te răzbuni pe „gâscă” pentru că ai aşteptat 20 de minute să vină cu prima bere! Ei, astea sunt, cu astea defilăm. Să nu crezi că le dă afară patronul. Mai degrabă te face pe tine pretenţios şi plin de fiţe, de!
Administraţia locală. Aici diletantismul e mai colorat. Are nuanţe politice. Toţi şefii şi şefuţii se înlocuiesc din patru în patru ani, indiferent de rezultatul muncii lor. Au fost roşii la putere, dar acum venind noi, cei negri, îl punem la Cultură pe nea Ploscă. Ne-a sprijinit în campanie, e cu noi, nu contează că e absolvent de Drept... de la distanţă, la Academia din Băicoi. Îl ajutăm noi să fie un bun manager artistic. La Învăţământ ar merge Costel, are Agronomia absolvită-n Spania, la Fresa (Căpşună!)! La Finanţe îl punem pe Bebe Argintviu, absolvent de Politehnică, maestru în inginerii. Sănătatea i-o dăm la dom părinte Eustachie Pomohăcescu, trebuie ajutat acum că a rămas fără strană şi cu „ciocanele”-n dezordine. Şi-mpuşcăm doi iepuri: îi tratează apoi le face slujba! Pe acelaşi salariu. Astfel, economisim bani pentru Sport. Aici ideal ar fi Gigi Ciungu. Are doar liceul şi o mână. Deci nu poate fura cu două. În plus, băieţii lui ne-au ajutat pe teren, în campanie.
Politica. Hm... aici totul se schimbă. Politicienii sunt cei mai profesionişti dintre toţi amatorii. Învaţă din mers, mint profesionist, fură legal, devin iute V.I.P.-uri şi se apără unii pe alţii cu colţii. În politică doar amatorii au rămas pe la sate, toţi profesioniştii sunt în Parlament. E chiar indicat pentru orice amator, din orice domeniu, să intre-n politică. Are toate şansele să devină un profesionist sadea.
Cam asta e, dragi prieteni! Suntem o ţară de amatori în tot ceea ce facem. Profesionoştii adevăraţi, fie au murit, fie au plecat. Iar dacă mai apar, ici-colo excepţii, este doar pentru a vedea hăul imens creat între profesionişti şi diletanţi.

Sorin Oros