Motto: „O masă fără vin se numeşte mic dejun” Louis
Pasteur
Ştim deja cu toţii că alcoolul
este nociv. Învăţăm asta în primii zece ani de viaţă. Apoi, în următorii 50-60
îl consumăm cu plăcere şi, adesea, în exces. Fibra hedonistă din gena umană nu
ne lasă să acţionăm altfel. Omul este un sclav al plăcerilor şi, cu toate că
ştie că alcoolul şi tutunul sunt nocive, nu se poate despărţi de ele. Însă nu
este neapărat vina omului pentru deprinderea acestui obicei. Zeii din Olimp
organizau nişte agape de pomină pentru acele vremuri. Serbările dionisiace
ţinute în cinstea lui Dionisos, zeul vinurilor şi-al orgiilor, erau menite să
elibereze omul de inhibiţii şi constrângeri sociale. Era o serbare prin care
oamenii reveneau la o stare mai apropiată de natură. Apoi erau Saturnaliile,
serbări stropite din belşug cu vin, serbări care aveau loc în cinstea zeului
Saturn, la sfârşitul lunii decembrie. Se poate spune, aşadar, că zeii l-au
obişnuit pe om cu aceste apucături
bachice. Iar omul fiind mai „slab de
înger” s-a dedat continuu acestei plăceri care-l apropia mai mult de
natură, care-l scăpa de inhibiţii.
Alcoolul
dă curaj şi dezleagă limbile. Desigur, întunecă şi raţiunea, dar acest fapt nu
se poate constata decât în stare de luciditate. Altfel spus, doar a doua zi,
după beţie constatăm ce am spus şi făcut ieri, când eram îmbibaţi cu alcool. Adesea,
trebuie să ne spună alţii, noi fiind atât de „aburiţi” încât nu ne mai amintim nimic.
Dacă
alcoolul în cantităţi rezonabile este benefic pentru organism, în exces, devine
otravă. Un păhărel-două de pălincă sau un pahar de vin te scutesc de vizitele
la medic. Dar dacă bei zece va trebui să afli adresa şi orarul unui generalist
bun. Desigur, asta o dată cu trecerea timpului, pentru că nimeni nu face ciroză
hepatică după prima beţie. Când te faci pentru prima dată „ca porcul” rişti, eventual, să-ţi
împrăştii meniul zilei pe covor, şi să ai migrene a doua zi. Să promiţi apoi,
tuturor, că nu mai bei niciodată. Dar, ironia sorţii, acest niciodată se
materializează în câteva săptămâni, când amicul tău îşi serbează onomastica.
Culegi iar macaroanele de pe covoraş, iei un algocalmin, înjuri şi juri… Apoi,
cu timpul te obişnuieşti, şi tu dar şi corpul tău. Constaţi că atunci când bei
ai umor, ai curaj, şi anturajul te apreciază. Corpul deja e antrenat iar
creierul îţi zburdă când e îmbibat cu alcool. De ce să trăieşti ca un pustnic,
cu lapte de capră şi ceaiuri de tei? Tu eşti tânăr, eşti potent, eşti tare.
Acum te poţi controla, nu mai eşti un începător. Ai fost deja, de două-trei ori în comă alcoolică şi eşti un erou în gaşca de prieteni. Începi să bei zilnic.
Dar nu, nu eşti alcoolic, totul e sub control. De ficat ai uitat, nici nu mai
ştii că-l ai. Începi să bei alcoolul aşa cum bea high-life-ul londonez ceai. Zilnic, după amiaza. Cu timpul sari
peste acest obicei şi, în loc de micul dejun, tragi o votcă. Sau două. Observi
că viaţa e mai uşoară, iar tu ai mai mult curaj. Când nu-ţi iei micul dejun
lichid te doare căpăţâna şi eşti agitat. Tremuri! Corpul deja e obişnuit cu
alcoolul cel de toate zilele şi îşi cere drepturile. Devii alcoolic. Dar nu
recunoşti. Ceilalţi sunt, dar nicidecum tu. Tu te poţi controla. O perioadă…
Apoi totul scapă de sub control. Paharele, munca ta, viaţa… Te blamează toţi.
Te ocolesc. Un bun amic îţi sugerează un consult, o analiză. Respingi ideea cu
înverşunare. Tu ştii că nu ai nimic, că eşti sănătos tun. Nu te doare nimic
pentru că alcoolul amorţeşte. Te enervează doar consoarta care te bate la cap
zilnic, te cicăleşte ca o gaie. Evident că o palmă nu e mare lucru pentru
început. Măcar ai linişte o vreme. Dar când te anunţă că nu mai are bani pentru
fleicile comandate de tine îţi sare ţandăra. Şi dai… Acum nu vrei să o mângâi,
ci să o pui la punct. Să priceapă, o dată pentru totdeauna, că tu eşti
stăpânul. Cu doi-trei pumni nu o omori, dar rezolvi problema. Ea, dacă are
putere, te părăseşte. Dacă nu, stă cu tine şi, uneori, moare. Moare ucisă de
tine pentru că ai înfipt cuţitul în maţele ei, deoarece a venit acasă cu pâine
în loc de votcă. Mergi la bulău şi gata. O viaţă, două vieţi…
Mai
există o variantă. Asta e mai bună, nu implică alţi oameni, decât pe tine şi
alcoolul tău, cel de toate zilele... N-apuci să te însori pentru că fiind mereu
„parfumat” e greu să găseşti o
consoartă, şi nu prea ştii cui să-i ceri mâna. Rămâi burlac. Şi bei liniştit.
Până într-o zi când medicul te anunţă că nu mai ai ficat. Bravezi, în
continuare. Alţii au trăit fără o mână, fără un picior. O să trăieşti şi tu
fără ficat. Mare lucru! Un organ, acolo… „care
ştie dureros ce e suta” de votcă! Când te duce Salvarea la spital încă eşti
abulic. Abia în salon, peste câteva zile realizezi că ceva „e putred în… Danemarca”! Dar ai
încredere în doctori. Însă tipul în halat alb te anunţă că în Danemarca totul e
bine, dar ficatul tău e putred. Nu mai apuci să intri în operaţie. Mori în
agonie, devii o jertfă anonimă şi inutilă pe altarul lui Bachus. Nu te plânge
nimeni. Dimpotrivă, te mai înjură şi cei de la Morgă când îţi fac autopsia,
pentru că sunt nevoiţi să suporte mirosul înţepător al hoitului tău alcoolizat.
În pământ, viermii te ocolesc. Eşti acru! Ai devenit inutil până şi pentru ei.
Ai devenit inutil pentru toată lumea. Ai trăit inutil, mai bine zis. Abia acum
realizezi acest lucru. Vrei să te schimbi, dar eşti în pământ. Te zbaţi, dar nu
mai poţi ieşi la lumină. Pământul e greu, te apasă. Şi rămâi acolo o
eternitate, regretând că ceilalţi semeni ai tăi zburdă pe deasupra. Ei fac asta
pentru că au ficat. Ei fac asta pentru că au băut un pahar-două, nu ca şi tine,
nouă! Cam asta e diferenţa între medicament şi otravă. Măsura. Şi pentru că
pomeneam la început de zei, tot ei spuneau că trebuie să avem măsură în
toate. Cu măsură putem să trăim, să simţim viaţa, să ne bucurăm de ea. Fără
măsură devenim doar nişte bucaţi de carne care hălăduiesc aiurea, ocolite de
toţi. Chiar şi de viermi!
Sorin Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu