Articol misogin

Motto: “Anumite femei sunt ca papucii de casă. Te simţi bine înăuntru, dar ţi-e ruşine să mergi la restaurant cu ele”  Michel Galabru

     

           Pentru că există o cutumă care spune că toţi bărbaţii sunt misogini îmi voi lua şi eu, astăzi, înjurăturile de rigoare. Asumate şi, poate, meritate. Nu o să abordez subiectul filozofic, literar ori cultural, ci doar social. Asta înseamnă că mă fac că nu văd lipsa vreunui “filozof cu fustă” de renume mondial (Socrate, Platon, Sf Augustin, Machiavelli, Descartes, Pascal, Voltaire, Kant, Hegel, Kierkegaard, Marx, Engels, Freud, Jung, Eliade, Cioran, Heidegger!), a vreunei scriitoare dostoievskiene, shakespeariene, cehoviene, sofocliene, edgarallanpoeliene, eminesciene, ibseniene, proustiene, balzaciene… ori a vreunei pictoriţe, muziciene sau sculptoriţe leonardodavinciene, ceaikovskiene ori brâncuşiene. Acestea or fi existând, probabil, dar la o scară mai mică şi fără să producă schimbări majore în gândirea, literatura şi cultura omenirii. Nu vreau să spun că femeile sunt proaste, ori lipsite de talent. Au avut doar alte preocupări. Au născut oameni şi s-au îngrijit de ei să-i facă mari, la propriu. La figurat s-au făcut ei înşişi, mai apoi. Pentru că au avut timp. Femeile nu au avut timp. Ele nu au avut mai nimic, multe secole, în afară de copii. Erau doar la dispoziţia bărbatului pe care trebuiau să-l relaxeze sexual, pentru ca acesta să poate gândi sau scrie, fără stres. Femeia nu avea drepturi, dar nici nu cerea. Se mulţumea să fie mamă. Bărbaţii ca taţi, sunt, în general, destul de jalnici. S-au obişnuit, de mii de ani, să lase totul în seama mamelor, iar ei să se lase în seama mamelelor. Practic, fiecare e cu sectorul său. Doar de vreo sută de ani au început să se schimbe lucrurile. Femeile îşi cer drepturi şi, pe alocuri, le primesc. În lumea civilizată, desigur, că la papuaşi, în triburile africane ori în zonele musulmane, femeia a rămas tot la stadiul la care era pe vremea lui Pitagora. La ăştia femeia nu are voie să gândească. Şi, în timp, probabil, creierul se atrofiază. Un organ nefolosit îşi pierde deprinderile, se gripează. Ca şi la unii dintre bărbaţii care abuzează de penis în detrimentul creierului.

          Cred că, în curând, ne putem aştepta la apariţia purtătoarelor de fustă printre cei enumeraţi mai sus. În toate domeniile, inclusiv în armată, care era, exclusiv, apanajul bărbaţilor. Iar dacă vor fi şi mame, deopotrivă, soclul pe care s-a cocoţat masculul are toate şansele să se clatine şi să cadă. Până atunci, însă, ele rămân, mai mereu, în linia a doua. Simţindu-ne ameninţaţi le punem noi înşine piedici. Le numim proaste, le amintim des că nu înţeleg, că nu pot lua decizii, că sunt “găini”, că nu ştiu şofa, că nu ne înţeleg frământările metafizice şi le strigăm, adesea, că locul lor e la cratiţă. La cratiţă şi la aşternut. Nu doar la ceas de seară, ci exact când vrem noi. Fix atunci. Şi pentru că noi gândim trebuie să ne inspirăm din mai multe “surse”. Aia de-acasă se epuizează, iar noi avem nevoie de muze mereu. Muze pe post de mule. Doar de folosit, de inspirat şi expirat de câteva ori, pentru regenerare. Apoi, la revedere!, c-avem soţii şi copii acasă de care trebuie s-avem grijă. Una scurtă şi te-am pupat! Ce, vrei să te scot şi-n lume, la restaurant?... Nu ne expunem cu ele pentru că le considerăm prostuţe ori vulgare şi ne e ruşine, onorabili fiind, să ne vadă prietenii în compania lor. În schimb, pizduţa lor nu e defel proastă şi vulgară când o morfolim printre dinţi. Delicat, of course! Că doar suntem bărbaţi tandri care au grijă de femeile lor!

          Concluzia e că aşa cum există bărbaţi proşti, există şi femei prostuţe. Iar dacă pe proşti, femeile îi evită, noi nu le evităm pe cele mai sărmane cu duhul. Suntem mai generoşi, adicătelea, mai umani. Evident, în aparenţă, pentru că după ejaculare ne gândim, brusc, la soţie şi copilaşi. Nişte mârlani! Iar voi, nişte victime. Dar voi vreţi să fiţi victime mereu, noi vom fi mârlani mereu. Asta pentru că nu vrem să recunoaştem că fără voi… fără femeile de lângă ei nu mai exista niciun Voltaire, Freud sau Dostoievski, sau oricine altcineva. Şi asta e de două ori valabil: o dată născuţi de o femeie, a doua oară inspiraţi de ea/ele. Mamă e doar una, dar muze pot fi mai multe în viaţa unui bărbat sănătos. Oare noi, bărbaţii, de ce nu am putea fi nişte “muzi” pentru unele dintre voi? Hai, curaj, inspiraţi-vă, deposedaţi-ne şi decideţi dacă ne scoateţi la restaurant sau nu. Poate o să acceptăm… Şi poate n-o să mai fim misogini după aceea.

           Sorin Oros