Bătrânii care-au fost ca noi

Motto: „La ce bun eternitatea, dacă cel care-ai fost s-a pierdut (a murit)?” Nora Iuga

        Acest articol este despre părinţi şi bunici. Despre cei care ne-au făcut, crescut şi educat. Într-un fel, poate fi şi despre noi.

          Când suntem mititei ne agăţăm disperaţi şi temători de fusta mamelor ori stăm cocoţaţi în cârcile taţilor. Ştim că ei ne protejează mereu. Au răbdare să ne înveţe paşii, să se joace, să ne spele, să ne hrănească. Ne educă şi ne învaţă binele şi răul. Ne pregătesc pentru lumea plină de „hiene bipede” în care am intrat. În adolescenţă ne enervează şi nu ne mai înţelegem cu ei. Apar fisuri în relaţia de dragoste dintre părinţi şi copii. În general, acestea dispar după ce „ne coacem”, după pubertate. Ne căsătorim şi „ne facem părinţi”, unii dintre noi. Părinţii noştri ne ajută în continuare, apoi, uneori, obosesc. Îmbătrânesc, nu mai au puteri, nu mai au sănătate, nu mai au memorie. Uită, repetă mereu aceleaşi vorbe de zeci de ori, ni se plâng că-i dor toate, se mişcă greu, dorm puţin, „cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, te întreabă de ştii pe vreun şef de spital”... Noi, agasaţi şi stresaţi de problemele cotidiene îi repezim, îi supărăm, îi certăm şi, adesea, îi neglijăm. Inevitabil, ei se duc... Bolnavi şi epuizaţi, trişti şi neajutoraţi. Senili şi debusolaţi... Paradoxul e că ei au putut să aibă grijă de noi în primii noştri ani de viaţă, dar noi nu putem avea grijă de ei, în ultimii lor ani. E atât de trist totul, atât de dureros! Exact când ei au mai mare nevoie de noi, de sprijinul nostru noi nu suntem acolo sau suntem... stresaţi. Uneori îi ducem la azile în care le grăbim plecarea. Acolo, oricât ar fi de bine trataţi (ceea ce nu e nici pe departe adevărat!), le sângerează inimile până la ultima picătură. Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză, credeţi-mă, şi evitaţi azilele pentru părinţii voştri! Dacă nu-i puteţi lua la casele voastre, lăsaţi-i în casele lor şi angajaţi pe cineva să aibă grijă de ei până la sfârşit. La azil, pe lângă că sunt îngrijiţi doar formal, de ochii noştri (când mergem în vizită!) mai suferă şi şocul locului nou, necunoscut, cu obiceiuri noi şi cu lucruri impuse. Vor claca! Rămân fără tabieturi, fără pereţii camerei lor, fără patul, wc-ul şi masa lor. Rămân fără ei! Şi, evident, fără căldura sufletească. Nişte străini sunt angajaţi „să iubească” preţ de opt ore. Dar bătrânii au nevoie de mai mult decât de opt ore de iubire, au nevoie de dragoste adevărată, nu comercializată! Şi asta, non-stop, nu pe orar! Vor fi ca o frunză-n valurile oceanului... până la dezintegrare. Nu cred că nişte copii deveniţi adulţi, cu familiile lor, nu pot avea grijă de unul sau doi părinţi atunci când aceştia devin neajutoraţi, bolnavi şi, adesea, senili. Dar e mai simplu să-i izgonim în azile paupere, să scăpăm de grija lor şi să ne vedem de viaţa noastră. Uitând că viaţa noastră li se datorează lor, acestor bătrâni care ne enervează că vorbesc mult, că se mişcă încet, că se plâng de dureri sau că, pur şi simplu, ocupă o cameră. De asemenea, mai uităm şi că nu suntem matusalemici şi că, surpriză!, vom ajunge bătrâni şi noi, ne vom îmbolnăvi şi noi, şi ne va părăsi memoria şi pe noi. Dar omul, trufaş, orgolios şi egosit se gândeşte doar la clipă neglijând orele care vor veni. Iar timpul, inexorabil, nu iartă pe nimeni! De aceea, ar fi mai indicat „să iertăm” faptul că părinţii noştri au îmbătrânit şi au ajuns neputincioşi, şi să avem grijă de ei cât mai sunt în viaţă. Apoi, regretele şi mustrările de conştiinţă sunt tardive şi apăsătoare. Nu mai ajută pe nimeni!

          Bătrânii care-au fost ca noi sunt părinţii noştri. Au fost tineri, sănătoşi, veseli, au muncit şi şi-au ocrotit copiii – pe noi! Ne-au hrănit, ne-au spălat, ne-au educat. Ne-au învăţat ce e bine şi ce nu e bine, în viaţă. Ne-au iubit necondiţionat şi ne-au ajutat când am dat de greu. Dar, în primul rând, ne-au dat viaţă! Fără ei, rămâneam nişte spermatozoizi agitaţi şi eşuaţi, într-o scurtă călătorie de maximum şapte zile. Nu mai apucam să ne vedem părinţii cum îmbătrânesc. Ei ne-au oferit această ocazie, deci, noi trebuie să le dăm şansa unei bătrâneţi frumoase, învăluită în căldură, în atenţie şi-n dragoste. Altfel, demersul lor... sexual a fost inutil şi păgubos. Gândiţi-vă doar la faptul că aţi venit pe lume în urma unei acţiuni făcută cu dragoste. Nu puteţi răspunde cu indiferenţă. Sau dacă puteţi, inimile v-au secat înainte de „a da ortul popii”! Sunteţi nişte morţi vii, cu urme vagi de căldură, de dragoste şi de omenie. Nu era nicio problemă dacă spermatozoidul patern rata intrarea în vaginul matern. Şi, oricum, vă vine rândul tuturor la bătrâneţe...

 Sorin Oros