Motto: „Femeia e ca o punguţă de ceai; nu ştii niciodată
cât de tare este până nu o vezi cum fierbe” Eleanor Roosevelt
Astăzi o
să laud. O să laud o femeie. Nu îmi stă în fire, eu, de obicei, le iubesc nu le
laud. Nu fac complimente. Nu ştiu de ce sunt aşa, dar ăsta e adevărul. Parcă „mă doare gura” să spun unei femei că
arată minunat, că are o rochie superbă sau că pantofii ei sunt extraordinari.
Dacă pot i-o arăt. Dar nu îi spun. Ei bine, astăzi o să-i spun unei femei că
este... minunată, superbă şi extraordinară!
Am
cunoscut-o într-o vară. Ocazional. Căldură mare... Întâlnire, şuetă, beri... „Eh, chestii, socoteli”, cum spunea
Ştefan Mihăilescu-Brăila în Secretul lui
Bachus! Avea un zâmbet... superb! Am povestit despre viaţă. A mea. A ei. A
tuturor. Am constatat că viaţa ei este... extraordinară. M-am bucurat că am
cunoscut-o. La final, am tras concluzia că a fost o seară... minunată. De
atunci vorbim, ne scriem, ne căutăm... Ocazional. Deşi, poate că amândoi am
vrea mai des. Eu, cu certitudine, da!
Într-o
lume infectată de prostie, de arginţi, de „lucruri
comune”, femeia asta este altfel. Desigur, sunt multe femei altfel pentru
mulţi alţii. Dar pe ea am cunoscut-o eu. Mă rog, cunoscut e un termen generic, o
femeie nu poate fi cunoscută şi nici înţeleasă, niciodată, pe deplin. Dar... am
întâlnit-o. Am întâlnit o femeie, soţie şi mamă, slujbaşă la o corporaţie
americană pe pământ dacic. Care, după slujbă, prestează la o şcoală sanitară;
teoria într-o sală de clasă, practica în saloanele cu năpăstuiţi. Injecţii,
pansamente, sânge, urină, fecale. Mizerii, pentru mulţi. Pasiune, pentru ea.
Apoi vine ziua de vineri. Cea mai frumoasă zi pentru ea. Alături de sâmbătă şi
de duminică. Pentru că în aceste trei zile femeia trăieşte. În rest, există.
Vineri îşi aruncă-n Jeep-ul
contorsionat şi obosit zeci de kilograme de echipament şi părăseşte
civilizaţia. Pleacă în munţi, în păduri. Intră în peşteri. Se târăşte, se
caţără. Trece prin ape reci sau stă atârnată în aer. Se loveşte de stânci sau e
năpădită de liliecii care, nu odată, au lovit-o peste faţă în goana lor după
zbor... Ea urlă dar continuă explorarea. Adesea are degetele îngheţate. Dar nu
cedează. Asta e viaţa ei!
De ce
afirm că această femeie este altfel? Pentru că toate lucrurile de mai sus sunt,
în general, apanajul bărbaţilor. Femeile, în week-end-uri, ies la Mall-uri,
la cumpărături inutile adesea, sau pe Corso, la un suc. Îşi etalează garderoba,
flirtează sau bârfesc. Existenţa lor se învârte în jurul familiilor. Este una
anostă, în cele mai multe cazuri. Ori „femeia
din grotă” îmbină, numai ea ştie cum, familia şi pasiunea. Iar când mai are
timp (!?) scrie. Scrie cu umor şi cu consistenţă. Citind-o, recunosc, am avut o
undă de invidie... Iar când nu scrie citeşte. E de ajuns o discuţie „frugală” cu ea, pentru a avea această
revelaţie.
Cluburile
de Salvaspeo din ţară au avut, nu de mult, iniţiativa de a milita pentru
recunoaşterea oficială a meseriei de salvator din peşteri. Acest lucru s-a
realizat, iar acum, această femeie are diplomă de salvator din peşteri. Printre
mulţi bărbaţi. Deocamdată, în ţară sunt 12 oameni antrenaţi şi specializaţi să
execute acţiuni de salvare a persoanelor accidentate în peşterile ţării. În
România există peste 12.000 de peşteri, dar foarte puţine sunt amenajate pentru
explorare turistică. Ea este printre cei 12. Asta e viaţa ei!
Femeile
vorbesc, în general, despre rochii, pantofi, poşete, machiaj, lacuri de unghii
şi... copii. Ea vorbeşte despre corzi, cordeline, carabine, bocanci pentru
căţărare, căşti de protecţie, bărci pneumatice, corturi. Ea, Ema Marcu... O
femeie! O femeie altfel! Desigur, cu doza de nebunie aferentă oricărui om care
e... altfel. Dar, poate, chiar nebunia asta o delimitează de mulţime! Oricum,
Ema Marcu face parte din categoria minusculă de femei care pot scoate un bărbat
dintr-o peşteră, pot conduce un TIR şi pot schimba garnitura de la chiuveta din
baie. Şi toate astea în timp ce, cu zâmbetul pe buze, înşurubează becul din
living. Sau... îl deşurubează?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu