Motto: „Spune adevărul şi atunci
nu va trebui să ţii minte nimic.” Mark
Twain
M-am
întrebat, adesea, de ce noi, oamenii, am inventat minciuna, de ce nu putem trăi
manifestându-ne sincer, în orice împrejurare? Ce dereglare genetică s-a produs
în fiinţa umană, astfel încât să ni se pară firesc să minţim, aproape, aşa cum
respirăm? De ce nu putem să fim sinceri, oricând şi oriunde?
Un
animal nu minte niciodată şi asta nu pentru că nu poate să vorbească, ci pentru
că animalul se manifestă sincer, aşa cum simte şi cum gândeşte, în orice
împrejurare. Şi atunci când se simte bine, dar şi atunci când este ameninţat.
Un câine, un cal, o vacă, nu mint nici pentru a primi mai multă mâncare, nici
pentru a „se pune bine” cu stăpânul.
Un fluture zboară... O pasăre ciripeşte... Un delfin înoată... Un leu vânează
pentru a mânca... O maimuţă sare din creangă-n creangă... Iar omul minte! Omul,
acest stăpân universal al tuturor.
Dar să
vedem de ce minte omul! În primul rând, de frică! Omul e laş, îi i-e frică să-i
spună şefului că a greşit şi-atunci îl laudă. Îi i-e frică să-i spună unui
coleg că a făcut ceva prost şi, la fel, îl laudă. Îi i-e frică să recunoască
faptul că a făcut o prostie şi minte. El, omul, stăpânul tuturor dobitoacelor,
e laş, e fricos. Îi i-e frică de sine însuşi şi de semeni, deopotrivă. Şi
minte. Devine fals, linguşitor, pervers. Devine o fiinţă ignobilă. Omului îi
i-e frică să-şi spună punctul de vedere de teama de a nu-şi pierde locul de
muncă. Îi i-e teamă să fie sincer pentru a nu fi ocolit de comunitate. Omul e
obişnuit să audă ceea ce îi place şi dacă-i spui altceva, te îndepărtează, te
ocoleşte.
Al
doilea motiv care-l face pe cel mai „nobil”
mamifer să fie nesincer este dorinţa de a obţine un avantaj. Asta implică
meschinărie. Pentru a obţine acel avantaj, omul în loc să muncească preferă să
mintă (sau să laude, fals!), devenind meschin. Minciuna, falsitatea,
meschinăria merg mână-n mână, transformându-l pe stăpânul universului în ceva
urât. Nici un animal nu are aceste „calităţi”
în afara omului. Şi, cu toate astea, noi le spunem celorlalte, dobitoace! Dar
mă tem că cel mai mare dobitoc, dintre dobitoace, este omul. Omul minte
oricând: soţul îi spune soţiei că e în delegaţie, el fiind cu amanta, adolescentul
îi spune mamei că are meditaţii, el fiind într-un bar, cu colegii, colegul îi
spune altui coleg că e cel mai bun, apoi îl bârfeşte la alţii, angajatul îi
spune şefului, în faţă, „boss”, apoi,
pe la spate, „fasz”, iubita îi spune
iubitului că-l adoră, pentru ca masculul alfa să-i refacă garderoba,
politicienii... ei bine, aceştia mint oricând, pe oricine, pentru orice. Ei, în
general, nu prea vorbesc! Doar mint! Elocventă în acest sens e replica unui
politician (sic!) considerat cel mai important om politic al secolului XX, sir
Winston Churchill: „A fi politician
înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna
viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poţi explica de ce nimic din toate astea
nu s-a întâmplat!”
Aşadar,
suntem cu toţii nişte Pinocchio incurabili. Minţim zilnic şi nici măcar nu ne
dăm seama c-o facem. Adesea minţim, fără măcar, să gândim. Minciuna ţâşneşte
din noi natural, firesc, devenind un „organ
imaterial” al nostru. Astfel, omul este mamiferul cu cele mai multe organe
dar şi cu cele mai multe păcate. Din
păcate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu