Fragilitatea prieteniei

Motto: “Nu am prieteni. E prea obositor să fii amabil” Jean Gabin

     

     Omul este un animal sociabil. Trăieşte înconjurat de alţi oameni cu care are anumite contacte: familiale, sociale ori sexuale. Contactele familiale nu ni le alegem, apărem în aceea familie şi, vrem-nu vrem, trăim cu această legătură sanguină toată viaţa. În general, legătura asta e susţinută de iubire, deci, implicit şi de prietenie. E drept că până la incest nu e decât un pas, dar unii se încumetă să-l facă şi pe-ăsta. Contactele sexuale ni le cam alegem. Ne căutăm unii pe alţii în jungla… naturii umane şi ne ostoim poftele sexuale. Nu e neapărat nevoie de prietenie, ajunge dacă suntem atraşi fizic, unii de alţii. O perioadă.

Ei bine, la contactele sociale se iveşte o problemă. Aici, prietenia se poate dezvolta în linişte, ori poate sucomba în mizerie. În mediul social ne intersectăm cu diferite caractere, care ne plac sau nu. Cu alea care ne plac şi constatăm afinităţi, ne împrietenim şi dezvoltăm o relaţie în acest sens. O relaţie care durează fix atât timp cât suntem prieteni. Adică, o vreme. Apoi, după ce vremea aia a expirat, nu mai suntem prieteni. Şi devenim, aţi ghicit!, duşmani! Duşmanii ăştia sunt mai periculoşi decât duşmanii-duşmani, pentru că ne ştiu slăbiciunile. Şi începem cu ei un sfâşietor război de gherilă, ne hărţuim şi ne atacăm de parcă niciodată n-am fost prieteni. Dacă vă întrebaţi de ce se întâmplă asta, răspunsul e simplu: aşa e natura umană, egocentrică! “Totul pentru noi, nimic pentru alţii”! Prietenul e bun atâta timp cât ne satisface dorinţele, cât ne ajută la greu. Apoi, dacă se întâmplă o singură dată să ne lase de izbelişte, chit că de alte o sută de ori ne-a ajutat, fisura e gata. Ne răcim faţă de el, îl ignorăm şi îl vorbim de rău la noii prieteni, care vor avea, în timp, aceeaşi soartă. Doar că ei acum sunt “calzi”, sunt prieteni adevăraţi care şi-ar da şi “cămaşa dupe ei” de dragul nostru. Nu sunt ca şi ceilalţi de dinainte, care ne-au trădat, care ne-au lăsat la greu. Între timp ne maturizăm. Şi începem să înţelegem natura umană. Devenim mai selectivi în alegerea prietenilor, şi mai circumspecţi. Poate şi mai toleranţi. Dar nu ne mai punem “sufletul pe tavă” de la început, ci stăm în gardă mereu. Urmărim orice gest, acţiune sau cuvânt al noilor prieteni şi îi testăm după… testerul nostru. Uitând că niciun om nu este la fel cu altul.

Ruptura dintre prieteni are cauze diferite, la bărbaţi şi la femei. Bărbaţii, în general, se rup unii de alţii după neînţelegeri în afaceri, după ce “ochiul dracului” e tot mai dificil de controlat. Unul vrea “retina”, celălalt “cornea”, dar nu cad de acord asupra “cristalinului”. La femei treaba e mai… adâncă, ele se ceartă pentru frumuseţe. Fiecare a auzit de la terţi, că cealaltă a zis despre ea că e mai grasă, mai vulgară, mai ţoapă, că are părul uns, că unghiile sunt false ori că celulita-i iese prin ciorapii de proastă calitate. Bârfa, iubite femei, vă desprinde sufletele alăturate cândva şi vi le aruncă-n malaxorul care vă sparge prietenia. Invidia e uriaşă în rândul purtătoarelor de fustă şi e motivul principal al desprinderii prieteniilor. Dar cum pe Pământ sunt mai multe femei decât bărbaţi, ele nu vor rămâne niciodată fără prietene. Mereu îşi vor găsi pe cineva care să le înţeleagă… sufletul!

Pe măsură ce îmbătrânim începem să înţelegem cum stă treaba cu prietenia. Le acceptăm prietenilor şi defectele, şi înţelegem că pot avea şi ei zile mai proaste sau mai bune. Conştientizăm că prietenul nu e ăla care ne satisface toate poftele, ci ăla care ne mai şi critică şi care nu e de acord, mereu, cu deciziile noastre. Cel care e de acord necondiţionat, cu deciziile noastre, este linguşitorul, slugoiul fără demnitate. Or, prietenia înseamnă adevăr, demnitate şi critică. Dar, la tinereţe îi alungăm din preajma noastră pe toţi cei care ne critică pentru că ne considerăm zmei. Ştim totul, facem totul, decidem totul… singuri! Şi, adesea, rămânem singuri.

De obicei, prieteniile adevărate sunt cele care îşi au baza în copilărie. Atunci nu prea există nimic meschin, nimic fals, între suflete. Iar acestea evoluează consecutiv şi, de cele mai multe ori, rezistă în timp. Prietenii mei adevăraţi, vreo trei-patru, sunt cei pe care i-am cunoscut acum vreo 40 de ani. Nu trebuie să fim amabili unii cu alţii. Ajunge doar să fim.

În încheiere, vă las să meditaţi la vorbele marelui Shakespeare: “Prietenii sunt ca umbra; nu apar decât atunci când e soare”!

Sorin Oros