Moartea e o parte a vieţii... Mai grea.

Motto: „Moartea nu ne priveşte nici morţi, nici vii: nici vii pentru că atunci ea nu există, nici morţi pentru că atunci nu mai existăm noi” Montaigne

    

         Am să vă dezvălui un secret pe care nu-l ştie chiar toată lumea: moartea există! Exact aşa cum există şi viaţa. Aşa cum există aerul, apa, Soarele şi Luna. Există „Moartea căprioarei”, „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, „Moarte la Veneţia”, „Moartea citeşte ziarul”, „Suflete moarte”, „moartea pasiunii”, „moarte intelectualilor” şi alte 1001 de morţi. Veşnice nu sunt decât trei chestii: Dumnezeu, timpul, şi... moartea! Viaţa, clar, nu e veşnică!

          Omul se naşte, trăieşte, apoi moare. Când se naşte nu ştie ce e moartea. În prima jumătate a perioadei în care trăieşte, iar nu ştie. După ce moare... poate că află, dar nu mai ştim noi. Singura perioadă în care omul devine preocupat de moarte este a doua parte a vieţii sale. Atunci apar unele boli, atunci încep să-i moară părinţii şi cunoscuţii, rudele şi prietenii. Începe să-şi dea seama că nu e nemuritor şi că moartea îl va lua şi pe el. Într-o... zi oarecare. Nu într-o bună zi! Unii încep să citească tot felul de aberaţii despre semnele primite înainte de-a muri, ori despre întoarcerea din morţi, ale altora. Povestite de unii care au auzit poveştile de la alţii. Nimeni nu se întreabă cum a putut vorbi mortul, ci pun totul pe seama unei minuni. Dar moartea nu face niciodată minuni, ci victime. Speriat de moarte, omul citeşte şi crede poveştile... morţilor vii. Unii îşi fac testamente. Dar până să-i ia moartea, le schimbă de câteva ori. Alţii n-apucă să scrie cui îşi lasă averile, pentru că se duc după pâine, la colţ, şi-acolo, ce să vezi?!, îi loveşte moartea; ba în cap c-o cărămidă, ba în trup c-o maşină scăpată de sub control. Mulţi dintre oameni se apropie de o chestie perenă - Dumnezeu - sperând într-o minune. În tinereţe ignorau acea chestie. Acum o caută umili, evlavioşi şi disperaţi, rugându-se să apuce să-şi vadă copiii aranjaţi, la casele lor. Unii apucă, alţii nu. Depinde de... moarte. Care, paradoxal, uneori poate fi fentată. Dar niciodată, învinsă. Ea există şi vine liniştită la fiecare după ce ne-a trecut în agenda ei de lucru. Ne ştie pe toţi, ne cunoaşte obiceiurile, faptele, dragostele şi urile, contul din bancă, bolile, meniul zilnic, garderoba şi decide când să ne „uşureze” de toate astea. Nu vine la chemarea noastră, ci la dorinţa ei. Degeaba unii dintre noi o rugăm să ne viziteze când ajungem neputincioşi, bolnavi ori paralizaţi. Râde de noi şi ne face să o aşteptăm pentru a înţelege că avem nevoie de ea, că moartea este vitală. Paradoxal, dar chiar aşa este! În viaţă, moartea este necesară. Invers nu e valabil, deşi Biserica ne pisează la cap, convingându-ne că sufletul mortului zburdă, ca o căprioară, prin eter, până i se face milă altui trup să-l găzduiască. Probabil de-aici s-a inspirat Gogol când a scris „Suflete moarte”. Erau în căutarea unui trup viu. Dar asta n-o vom şti cu certitudine, niciodată, deoarece domnul Gogol... a murit. Aşa cum vom muri toţi, pe rând. Şi eu, şi voi.

          Aşadar, avem o certitudine: murim! Iar când murim o facem definitiv, iremediabil. Fără nicio şansă de reînviere. La asta ar trebui să ne gândim mereu, din clipa în care începem să conştientizăm viaţa. Ar trebui să ne gândim că viaţa nu este decât o călătorie spre moarte! Nu ar trebui să fie un spaţiu şi un timp în care să adunăm averi, să fim răi, să minţim ori să-i ucidem pe alţii. Ar trebui doar să trăim corect şi liberi, să ne bucurăm de viaţă şi de oamenii din jurul nostru. Or, noi, facem taman invers! Şi murim câte puţin cu fiecare mizerie pe care o facem în viaţă. În loc să trăim ca-n Rai, în unica viaţă care ne-a fost dată-n dar, noi trăim în minciuni şi-n fărădelegi. Facem toate astea ca şi cum am trăi 1.000 de ani. Dar nu trăim şi exact când „ne-am căpătuit” şi vrem să trăim, murim. Unii mor în mizerie, alţii în sicrie poleite-n aur. Dar viermii rod, cu tenacitate şi bradul şi stejarul aurit, şi ajung destul de repede şi la carnea transformată-n hoit.

          Nu fugiţi de moarte, oameni buni! Va veni pe la toţi, oriunde v-aţi ascunde. Cel mai frumos ar fi să trăiţi în aşa fel încât, atunci când moartea va bate la uşa voastră, să o primiţi liniştiţi şi împăcaţi că aţi trăit. Unii nu au şansa asta...

Sorin Oros