Motto: „Numele nu este totul pe lume, dar fără nume totul
este nimic” Karl Heinz W. Smola
Omul este singura vieţuitoare
care vorbeşte. Este un truism care nu lasă loc de interpretări. Celelalte
vieţuitoare doar comunică. Din instinct, prin sunete, prin atitudini corporale
şi din priviri. Un vierme nu ştie că se numeşte vierme, şi nici un elefant
habar nu are cum i se spune de către celelalte vieţuitoare necuvântătoare. Doar
omul ştie că se numeşte om. Tot el a numit şi restul lumii. Adică animale,
plante, ape, munţi, ţări, obiecte, stări, bucurii şi mizerii. Lumea, deci… El a
inventat cuvintele. Şi a numit tot ce a văzut şi a simţit. A numit totul,
inclusiv pe el. Apoi văzând că sunt prea mulţi oameni care se chemau toţi… oameni,
a decis să găsească ceva pentru a-i deosebi. Unuia i-a zis Umflatul, altuia
Slăbănogul. Alteia Frumoasa, celeilalte Urâta. Celui căruia mamutul i-a strivit
un picioar i-au zis Şchiopul. Iar ăluia la care lava unui vulcan i s-a prelins
peste ochi i-au spus Chiorul. Şi aşa au apărut numele. Astfel, oamenii s-au
putut deosebi unii de alţii şi, totodată, au început să comunice mai uşor.
Dintr-un grup de zece homo sapiens nu
se întorcea decât cel care era strigat pe nume: ”Crăcănatule, vino!” Strâmbul, Cocoşatul şi Flocosul rămâneau pe
loc. Sau la foc.
Mai
apoi, limbile pământului s-au diversificat iar oamenii au ajuns să vorbească în
limbile lor. Se chemau după numele din limbile lor. Deosebirea dintre ei a
fost, astfel, şi mai evidentă. Rusul e Orlovski, scoţianul MacMurphy, italianul
Mancini, armeanul Karamian, bulgarul Stoicikov, finlandezul Hakkinen. Sau
neamţul e Schmidt, spaniolul Carlos, japonezul Kurosawa şi chinezul Tzin Pin
Ling. Poate congolezul e Mbeng, camerunezul e Mbuch Mbuch, irlandezul O’Toole, iar turcul Ortadogu. După cum
lesne se observă patronimicele sunt specifice fiecărui popor. Numele de familie
ale locuitorilor dintr-un stat conţin câte un sufix care-i localizează mult mai
uşor. Italianul conţine „ini”,
armeanul „ian”, turcul „dogu”, iar rusul „ski”.
Patronimicele
se formau după tribul din care făceau parte, după breaslă sau după obiceiurile
individului. Aşa au apărut Fieraru, Fântânaru, Tăbăcaru, Măcelaru, Pescaru şi
Păduraru, cu semnificaţie specifică în fiecare limbă.
La noi patronimicul
naţional este Ionescu având sufixul „escu”.
Dar aşa cum s-au diversificat limbile s-au diversificat şi numele din diferite
regiuni ale aceleiaşi ţări. În România îţi poţi da destul de uşor seama din ce
regiune provine unul sau altul, doar după nume. Muntenia este plină de „escu”, aşa cum spuneam mai sus. Ionescu,
Popescu, Georgescu, Marinescu, Constantinescu... iliescu. Al doilea sufix la
fel de uzitat de sudişti este „che”.
Mache, Tache, Mihalache, Costache, Smarandache, Stavarache. Ne deplasăm spre
Dobrogea şi găsim multe influenţe greceşti, tătărăşti şi aromâne. Papadopol,
Anagnoste, Abdul, Ali, Alibec, Halep, Hagi, Becali, Piştalu, Hristu, Sterie,
Caramarin, Caramitru, Caracostea. Urcând apoi în Moldova întâlnim un caz mai
deosebit. În afară de sufixe aici apare şi vocala „a” la începutul numelui. Ajoiţei, Avădanei, Amariei, Atănăsoaie,
Alupei, Ababei, Agache. Apoi ajungând în Transilvania dăm de o ofertă mult mai
bogată, întocmai regiunii în sine. Se ştie că ardeleanul e mai calculat decât ceilalţi
şi mai econom. Nu are nevoie de sufixe lungi în patronimicele proprii. Astfel,
el este Pop, Popa, Mureşanu, Olteanu, Ardeleanu, Mocanu sau Chioreanu. Trăind
mulţi ani sub ocupaţie austro-ungară regăsim aici multe patronimice ungureşti.
Szekely, Fekete, Szabo, Kovacs, Meszaros sau Asztalos. Toate cu traducere în
româneşte; Secuiul, Negrul, Croitorul, Fierarul, Măcelarul sau Dulgherul. Dar
şi nemţeşti: Klein, Muller, Gross, Schuller sau… Johannis. Apoi, coborând pe
Valea Oltului descoperim nume ca Trică, Tănase, Stana, Stoica, Cârstea. Dar
trebuie remarcat şi umorul oltenilor care au găsit de cuviinţă să folosească
patronimice de plante, legume şi animale, ori de defecte şi obiecte. În
buletinele unor conaţionali din sudul ţării întâlnim: Urzică, Trandafir,
Mazăre, Cioară, Purcel, Capră, Oaie, Melcu, Şoarece, Prepeliţă, Viezure,
Ciorbă, Gogoloi, Papuc, Limbălată, Putoare, Dop, Briceag, Burete, Lampă, Arsu
sau Turbatu. Cred că nu degeaba nea Mărin era oltean!
Dar, peste toate
aceste patronimice specifice, regionale, în România întâlnim şi multe nume
evreieşti. Pentru că aici trăiesc şi evrei. Care evident că se deosebesc de
români şi nu doar datorită faptului că sunt circumcişi. Nume ca Bernstein,
Lustig, Kaufman, Moscovici, Brauner, Rosemberg, Herşcovici sau Morgenstern, ne
trimit, evident, la poporul lui Israel.
Şi cum din acest
top nu puteau lipsi conaţionalii noştri, mai bronzaţi, să vedem ce patronimice
au ţiganii. Dar la ei e musai să le aştern şi prenumele. Şi asta pentru că,
probabil, nici ei nu ştiu care e patronimicul şi care e numele de botez.
Vacăgrasă Verginica, Ipsilante Sentiment Brusli, Răcman Mihai Eminescu, Pit
Bred Constantin. Şi dacă, vorba Sorescului, „trebuiau să poarte un nume” nişte români de pretutindeni au decis
să se numească aşa: Coi, Mortu, Pipi, Curu, Sulică, Labă, Regulatu, Puţică,
Muia, Sfârc, Bounegru, Boubătrân, Belibou, Oasenegre. Alţii au găsit nişte
prenume diafane precum: Ministru, Preşedinte, Beţivu, Blegu, Expertiza,
Facultatea, Farmacia, Portocala, Semafor. Deşi pare greu de crezut avem şi noi
un Hitler. Sper, totuşi, că e paşnic.
Avem umor, asta
e clar! Dar şi prostie, nemărginită. Însă ce mai contează atâta timp cât
trăiesc printre noi fiinţe care se numesc Struţ Modest, Supplexa Memoranda
Onac, Întuneric Steluţa Luminiţa, Geniloni Sfeclă, Andaluzia Poşircă, Artaxerxe
Bubulac, Cojocaru Tom Mac Bil Bob Constantin, Paraschiva Sulă, Ruptureanu
Rozeta, Ion Ştefan cel Mare, Epifanie Amohnoaie, Puşcaş Marin, Penelopa Muilă
şi, of Doamne, mulţi alţii?!
Închei cu o întâmplare
reală, comică pentru mine şi amicii mei, dar deranjantă pentru doamna… Bucă.
Aveam 15-16 ani şi obişnuiam să-i sunăm pe oameni de la telefonul public şi să
le spunem tot felul de aiureli. Am sunat la familia Bucă şi la auzul unei voci
suave de femeie gingaşă, am întrebat-o foarte serios: „Domnul Bucă este acasă?” Suava voce a murmurat cristalin, fără să
bănuiască farsa: „Da, dar cine-l caută?” Eu, sec: „Nimeni, am vrut doar să ştiu dacă e acasă tot curul!”
Sorin Oros
P.S. Numele meu a fost maghiarizat
şi în traducere înseamnă Rusul. Mă bucur, totuşi, că nu sunt boşiman şi nici
moneda naţională a Botswanei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu