Muzica de fond

10 septembrie 2017

Vama Veche şi Vama Nouă!



Motto: „Din Mamaia-n Vama Veche,
              Toţi pun vamă şi îţi spun:
-Ai un trup fără pereche,
 Ori dai vamă, ori ţi-o pun!”   Vasile Iuşan






Iată, zăbovesc pentru a doua săptămână la rând, pe acest subiect... marin! Fac asta deoarece mă doare. Mă doare ideea de a distruge ceva ce a fost frumos, de a „civiliza” un loc sălbatic care, astfel, îşi pierde farmecul şi nebunia. Mă doare să văd un loc în care „frumoşii nebuni ai marilor oraşe” - studenţii şi artiştii – îşi trăiau şi consumau arderile interioare.
Merg în Vamă din anul 1999, de 17 ani. La început a fost doar satul cu casele lui joase, amărâte, din chirpici şi cu lut în loc de podea. Pe plajă, ciulini, scaieţi, mărăcini şi cicoare. Exista o singură terasă, Dobrogeanul. Turiştii, cu corturile pe plajă sau găzduiţi de gazdele găgăuze. Pentru cine nu ştie trebuie spus că Vama Veche a fost un sat locuit de găgăuzi, atestat la 1811. Era un sat pescăresc care se numea Şerpăria, în limba găgăuză. Acum se poate numi liniştit, Babilonia. În 17 ani, satul pescăresc s-a transformat într-un orăşel, pe timpul verii. Au apărut pensiuni, restaurante, terase, şhaormării, gogoşării, farmacii, sucării, berării, patiserii, tarabe cu suveniruri kitsch-oase şi magazine cu articole de plajă (plasticării). Acum fiecare băştinaş îşi transformă curtea în camping ad-hoc, putând fi zărite, printre roşii şi tărtăcuţe, corturi, din care noaptea se aud jalnice sforăituri, gemete pasionale ori pârţuri caraghioase. Unii aleg să doarmă direct pe asfalt, urmare a excesului de lichid bachic îngurgitat printre dilematice frământări filozofice. Dar ăştia fac parte din farmecul şi poezia Vămii! Ceea ce nu are niciun farmec, însă, şi e departe de a fi o poezie sunt cele trei hoteluri de pe plajă, dintre care două de 4*. Acestea sunt situate de la kilometrul zero (strada Ion Creangă, care dă în mare!) în dreapta, spre bulgari. Practic, Vama e împărţită în două de strada ce-i poartă numele autorului Poveştii Pulii! Nici nu se putea găsi un nume mai potrivit pentru acest kilometru zero, locul unde se deapănă toate poveştile Vămii. Seara, aici se adună fachiri care jonglează cu flăcările, folk-işti niţel afoni, dar perseverenţi şi constanţi, fete superbe ca nişte erinii din basme, care te îmbie la  îmbrăţişări contra unui leu, artişti care împletesc cozi colorate, celebrul rock-er şchiop, în haine din piele, care cântă gutural, din suflet şi caraghios, la fel de celebrul cowboy pescar, care pescuieşte, cu sârg, bani prinşi în undiţa întinsă printre privitori, şi studenţi ardeleni care-ţi oferă, cu trei lei, o sută de pălincă. Nimeni nu ştie, însă, dacă e originală sau dacă e înmuiată în sărata apă de mare... Aici e locul de promenadă unde, spre seară, apar „plasticienii” din staţiunile sindicaliste să vadă... Diavolul! Au auzit toţi că la Vamă e chintesenţa dezmăţului, că aici lumea se droghează, bea şi se fute, în draci, cu draci, printre draci, cu cracii-n aer, cu cracii-n nisip sau cu ei în spumele mării şi vin să vadă fenomenul. Vor să vadă totul pentru a nu muri proşti. Îşi trag plasticurile pe ei (şlapi, unii chiar cu ciorapi albi!!!, şorturi înflorate, maieuri sau tricouri fosforescente!), ţoapele stau cocoţate pe tocuri şi au atârnate de umeri câte-o poşetă din piele de şarpe de plastic, belind ochii la tot ce mişcă-n jurul lor. Îşi dau coate, arătând câte-un „drac” mai ciudat şi, unele mai curajoase, îl imortalizează cu celularul scos iute de pe buca plastificată cu celulită. Chiar dacă cerul Vămii e luminat doar de „stele fără nume”, un privitor neutru îşi dă seama cine e băştinaş vamaiot... sezonier şi cine e „plastician” sindicalist venit la „draci”. În ultimii ani, ăştia din urmă au ales să vină şi ziua în Vamă. La plajă, adică. Şi cum plasticul pe care-l poartă (e mai ieftin decât pânza, inul sau  cânepa!) se topeşte de la soare, acesta a ajuns să le penetreze şi creierele. Astfel, cu cerebelurile plastificate, aceşti „plasticieni” de doi bani acaparează, încet-încet, plaja şi ne fac părtaşi la feliile de viaţă căcăcioasă pe care o poartă în cârcă. Urlă, râd zgomotos, uneori se ceartă şi ignoră orice vieţuitoare, umană şi normală, din jurul lor. Ei sunt singuri, ei sunt doar ei cu ei. Sau „decât” ei cu ei. Doi ani la rând am avut ghinionul să ascult frământările unei familii din Sud. Erau opt: mamaie, tataie, mamă, tată, fiică 1, fiică 2, Costel şi Dorel (văd că la olteni e tare des folosit numele Costel şi Dorel! Prietenii ştiu de ce!). Toţi în plastic, pe plajă la nudişti! N-am să înţeleg niciodată ce căutau ăştia acolo, dar am aflat cum le-au ieşit colţii din gingii, fiicei 1 şi fiicei 2, şi cum e mălaiul la ei în sat. Am mai aflat că „ceilalţi mai doarme la cameră” şi că „decât eu cu Costel am venit să ocupăm loc la apă”! Apoi am aflat că mama i-a interzis fiicei 2 să se uite la „oamenii care sunt în pielea goală”... Subit am încercat să mă pun în pielea fiicei 2 şi mă întrebam unde să-mi arunc privirea!? Peste tot penisuri, scroturi, labii, ţâţe, cururi! Decadenţă, desfrâu, dezmăţ... Degringoladă! Singura soluţie era nisipul. Dar fiica 2 nu era, clar, struţ! Am compătimit-o pe biata copilă, dar mai apoi, când a început să urle că vrea clătite, am urât-o. Umflata mamaie, prăjită ca un rac opărit s-a oferit să-i îndese-n stomac un covrig cu sare pe post de clătită cu gem de caise. Mă-sa fiicei 2 s-a ofuscat! „Las-o mamaie, că nu moare fără clătită!” Avea dreptate, nu murea. Dar ne-a omorât pe noi, cei de pe lângă ei, care eram în pielea goală şi care vorbeam între noi, cu discreţie, fără să audă familia mamaiei urările din suflet. Nudiştii nu urlă pe plajă, niciodată. Dar tare mă tem că, încet-încet, plaja noastră de la „Bibliotecă” se va umple de „plasticieni” cu copii, căţel şi purcel. Şi de bucureşteni de week-end, care beau şampanii pe nisip, ţipă unii la alţii, vorbesc la telefon încât să audă şi turiştii de la Balcic convorbirea, îşi aduc câini lăţoşi care, abia ieşiţi din Pontul Euxin, ignoră orice urmă de „educaţie” şi fug nonşalant peste cearşafuri, fiinţe umane, cărţi, prosoape, etc. Bănuiesc că acele trei hoteluri amintite mai sus s-au construit pentru ei. Ăştia nu au faţă de „cortişti”, de vamaioţi. Sunt corporatişti, oameni de afaceri tineri, piţipoance analfabete care chiţcăie tâmp, tatuate şi fardate ca pe catwalk,  care-au fost aduse la mare de băieţii cu bani pe post de „înlocuitor de labă” sau de „alveolă de deversat lichidul seminal”. O oroare!
Cum spuneam, strada ce-i poartă numele autorului Poveştii Pulii împarte Vama în două. Spre Nord, înspre 2 Mai se mai regăsesc urmele spiritului liber, păcătos, cu farmec şi poezie, iar, dincolo, înspre bulgari, e Vama Nouă! Lux, plastic şi mizerie umană! Poate în câţiva ani Vama Veche se va numi Vama Nouă! Sau, dacă păstrăm denumirea găgăuză îi putem spune Şerpăria Nouă. Asta deoarece oamenii au ajuns să mişune ca şerpii. În solzi de plastic şi căţăraţi în cuiburi de 4*. Iar şerpii ăştia au obiceiul să puiască anual!

Sorin Oros






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu