Muzica de fond

10 septembrie 2017

Povestea unui străbunic!


Motto: „Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei” Emil Cioran

       
           Străbunicul meu m-a vizitat din nou. E mare pişicher acest bătrân meteoric; apare doar când vrea el, foarte rar, ne spune o păţanie din vremea lui apoi dispare şi doarme pe-un pat pufos „la Est de Eden”. De obicei, când apare e destul de agitat şi, firesc, ne agită şi pe noi. Acum ne-a povestit una de „stă mâţa-n coadă”!
          Cică acum câteva sute de ani, când era adolescent, exista la el în sat un Circ. Atunci, ca şi acum, toate „se mişcau” doar politic. Adică toate funcţiile de conducere ale instituţiilor publice din satul moşului se câştigau de către doritorii, extrem de bine pregătiţi (se-nţelege!), prin concurs legal, organizat şi aranjat de către primar. Ei bine, după ce primarul, un venetic aciuat în satul bătrânului meu străbun, s-a enervat pe o fiară care-l muşcase de suflet taman atunci când impozantul edil era în culmile gloriei, acesta, cu sufletul sfâşiat de durere şi de angoase, a decis să ţină Circul sub control. Sub propriul control. Şi, logic, a organizat un concurs, „legal”, pentru a-şi cocoţa deasupra trapezului marioneta docilă, ignobilă şi parvenită. Aşadar i-a eliminat, „legal”, pe doritorii care, competenţi şi cu studii de specialitate, aspirau la şefia fiarelor, clovnilor şi trapeziştilor, şi l-a „uns” şef peste „circărie” pe un ţăran. Fiind vorba despre o instituţie dintr-un sat, nici că se putea găsi un om mai potrivit decât acest ţăran lipsit de cultură, agramat, fără studii de specialitate, şi despre care se spunea că a falimentat fostul C.A.P. O vorbă românească spune că „Prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul”. Şi, conform proverbului, ţăranul proptit şef peste Circ şi-a arătat fudulia. Adică a început cu promisiuni măgulitoare „că voi face”, „că voi drege”, „că vă voi da salarii mai mari”, „că doar eu pot să fac asta pentru că am tot sprijinul primarului”, etc. Evident că totul a rămas neschimbat. Mai mult decât atât, ţăranul străbunului meu nu făcea absolut nimic fără consimţământul veneticului care l-a proptit şef peste dobitoace. Nu-şi punea semnătura pe nimic decât după ce-l informa pe edilul „Spân” care conducea sătucul. Rapid, fiarele şi-au dat seama cu cine aveau de-a face şi râdeau (sau rânjeau!) de isprăvile acelui ţăran care, în îngâmfarea lui, se plimba ţanţoş printre vieţuitoarele Circului cu o servietă de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cineva i-a găsit şi lucrarea cu care a câştigat, „legal”, concursul şi a făcut-o publică. Desigur, gramatica este o materie dificilă, dar ea se studia şi pe vremea moşului meu. Dar, ţăranul, preocupat în anii de şcoală cu aratul, semănatul şi recoltatul... societăţii securisto-comuniste s-a împiedicat de această materie şi şi-a frânt neuronii. Doar aşa se poate explica sintagma uluitoare, din propria-i lucrare, „voi face pentru publicurile din cetate...”, sintagmă care, de departe, ocupă locul întâi la capitolul Fracturarea limbii materne într-o instituţie de cultură. Şi pentru că tot e la modă plagiatul, deşi pe vremea aia nu existau calculatoare, ţăranul străbunului meu a copiat, la şapirograf, lucrarea de concurs cu repertoriul Circului din alt sat, mai oltean. Apoi şi-a făcut socotelile pe abac, şi chiar dacă nu-i dădea acelaşi rezultat ca circarilor olteni, ţăranul s-a aruncat în luptă cu cultura. Cu propria-i cultură. Întreg satul râdea de ţanţoşul ţăran care se vârâse, din dorinţa de mărire, in bocca al lupo. Fiarele au început să vocifereze, să-şi arate nemulţumirea, dar... atât! Unii circari, dintre ăia care erau ahtiaţi după onoruri şi funcţii au acceptat să lucreze sub managementul acestui ţăran, de care râdeau deja, în hohote şi curcile. Treburile mergeau foarte prost dar nimeni nu făcea nimic. Fiarele se mulţumeau doar să rânjească de isprăvile ţăranului, iar trapeziştii făceau volte şi zburau liniştiţi când prindeau câte un ciubuc. Clovnii erau obligaţi să râdă zilnic, simţind gustul sărat al lacrimilor în colţurile gurilor machiate excesiv pentru a-şi masca durerea.
          S-a aflat că „Spânul” îl pusese, „legal”, în fruntea Circului pe domnul ţăran, deoarece nişte străini se oferiseră să renoveze cupola Circului prin care ploaia încerca să mai spele din păcatele fiarelor. Şi cum un politician bun e ăla care simte mirosul arginţilor încă înainte ca aceştia să iasă de sub matriţe, „Spânul” l-a „uns” „legal”, pe ţăranul din povestea bătrânului pentru ca acesta să poată controla traseul gologanilor. Firesc şi legal! Străinii au dat banii, au muncit de mântuială şi au vrut să plece. Dar acum ţăranul nu mai voia să preia lucrarea care era „varză”! „Nu semnez şi-atât!” urla, depăşit de situaţie, caraghiosul din povestea moşului meu. Se agita ca un leu în cuşcă, roşu de furie şi de neputinţă, dar ţeapa o luase deja. Asta şi pentru că, între timp, „Spânul” fusese alungat, cu pietre, de sătenii nemulţumiţi. Iar la noul edil, ţăranul agramat nu avea trecere deloc. „De ce nu şi-a dat demisia?” am întrebat naiv şi dezgustat de tărăşenia povestită. „Strănepoate cine e fraier să renunţe la un salariu baban pentru care nu trebuie să facă absolut nimic? În plus, era şi orgoliul omului care, pălmaş şi incompetent, s-a trezit, brusc, şef peste nişte fiare care-l depăşeau lejer la capacitatea intelectuală!” Am oftat trist... Apoi l-am întrebat: ”Mi-ai tot zis că era un ţăran... dar cum se numea? Poate a rămas ceva consemnat despre el...” Străbunicul matusalemic şi niţel avariat la „mansardă” nu-şi mai amintea exact. „Poate Ion... sau Vasile... ori Gheorghe... nu mai ştiu. Ceea ce contează e că a fost un ţăran despre care nimeni nu a consemnat nimic. A rămas doar această poveste tristă pe care ţi-am spus-o, pentru a vedea că şi atunci, ca şi acum, politica fute totul prin satele ţării!” M-am ruşinat pentru că nu-l auzisem niciodată pe bătrân să înjure, dar i-am dat dreptate. Am vrut să-l mai întreb ce s-a ales de Circ şi de ţăranul lui, dar moşul plecase. Am rămas pe gânduri, trist, cu un gust amar şi am repetat cu voce tare ultima replică a străbunicului: „... politica fute totul...”!

                  Sorin Oros


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu