Criminalii

Motto: „Trebuie să ştii să te suporţi pe tine însuţi” Toulouse Lautrec

       

Oamenii ucid oameni. Oamenii ucid animale. Animalele ucid oameni. Animalele ucid animale. Toată viaţa se-nvârte în jurul morţii. Ceea ce, în fond, e trist.

Animalele se ucid între ele pentru hrană. Animalele ucid oameni pentru a se apăra. Oamenii ucid animale pentru hrană. Dar le ucid şi pentru a se amuza şi distra într-o inconştienţă nedemnă de condiţia umană. Oamenii ucid oameni... ei bine, aici cauzele sunt variate.

Eşti şofer. Conduci cu 140 km/oră pentru că te crezi pilot de Formula 1. Dar drumul o ia la dreapta şi tu n-apuci să frânezi şi să iei curba. Din cauza bravadei, din cauza neştiinţei, din cauza telefonului mobil ori a gagicii care-ţi freacă femurul. Inevitabil intri pe sensul opus şi te ciocneşti cu T.I.R.-ul care venea regulamentar. Maşina se transformă într-un morman de fiare, tu scapi cu două-trei coaste rupte, dar femeia care se ocupa de femur e împrăştiată pe cabina T.I.R.-ului. Nici măcar n-ajunsese la rotule, sărmana. Omor din imprudenţă.

Eşti bolnav. Te internezi în spital pentru operaţie, dar medicul (să zicem, unul, Lucan!) nu te taie până nu-i dai şpaga. Şi, mori, evident. Dacă-ţi băga rinichiul la timp trăiai. Crimă cinică.

Eşti un om sărac. Mergi în Italia să munceşti. Nimereşti (să zicem, la Napoli!) pe o stradă pe care nişte mafioţi cu scutere trag cu pistoalele asupra unui rival. Un glonţ se opreşte în craniul tău tulburând existenţa familiei tale. Crimă accidentală.

Eşti un tânăr teribil. Fără şcoală, fără educaţie şi, adesea, fără minte. Eşti violent, bei şi te baţi mereu. În club vrei să „i-o pui” unei fete frumoase care nu te bagă în seamă pentru că e cu iubitul ei. Îl loveşti când sare să o apere, dar omul, în cădere, dă cu capul de beton sau de colţul mesei. Tu fugi, el moare-n agonie. Lovituri cauzatoare de moarte.

Eşti femeie. Te căsătoreşti din dragoste. Îţi iubeşti soţul. Şi el pe tine, dar el mai merge şi la altele. Că-l mănâncă-n cur, ca pe orice bărbat. Când afli vrei să divorţezi. El nu concepe aşa ceva şi, după luni de certuri, într-o seară te taie. Apoi se predă. Crimă din gelozie.

Eşti un om normal. Dar ai ghinioul să-ţi intre hoţii-n casă. Te trezeşti şi îi împuşti, aşa cum a procedat pilotul Adrian Iovan, sau te omoară ei pentru a scăpa. Crimă din autoapărare, în primul caz şi crimă întâmplătoare, în al doilea.

Exemplele pot continua. Zilnic se petrec zeci sau sute de crime pe tot globul. Zilnic sunt ucişi oameni de către alţi oameni. Şi nu pentru a fi mâncaţi. Din ură, din gelozie, din indolenţă, accidental ori din imprudenţă. Şi astfel omul devine animal. Devine fiară. Ucide animalic, fără să se mai controleze. Dă cu pumnul, bagă cuţitul, împuşcă, pune otravă în băutură, dă cu parul în cap. Nu îl interesează consecinţele. Nu îl interesează că ia o viaţă. Nu îl interesează că distruge iremediabil două familii; pe-a lui şi pe-a victimei. Nu îl interesează decât persoana sa. Trebuie să-şi demonstreze că e mai bun decât celălalt, că e mai tare. Mai şmecher, mai „bazat”. Ceea ce, în fond, e o mare prostie. Noi nu ne naştem pentru a fi în competiţie cu ceilalţi, ci pentru a înţelege ce e viaţa. Trăind o înţelegem. Înţelegem că viaţa e un drum pe care mergem până la staţia finală. Iar staţia nu trebuie decisă de un om, ea există pentru fiecare undeva, pentru fiecare în alt timp şi în alt loc. Niciun om nu are dreptul să stabilească ultima staţie pentru alt om. Iar cei care o fac mă tem că se încarcă de ceva ce nu le va da pace niciodată. Mereu victima le va apărea în minte, în vis, îi va copleşi cu prezenţa absentă care le va mistui psihicul. După ce le trece ura cu care-au luat viaţa altui om vor fi copleşiţi de remuşcări. Vor plânge şi se vor tângui amarnic, în intimitatea lor. Vor vedea, adesea, clipa fatală în faţa ochilor şi vor dori să nu se fi întâmplat. Se vor întreba de ce a fost aşa şi vor da vina pe soartă. Dar soarta n-are nicio implicare aici. E, exclusiv, vina lor. Orice crimă se poate evita şi, evident, orice accident. Dar ei nu sunt pregătiţi să evite nimic. Majoritatea sunt limitaţi şi consideră că valoarea se dovedeşte fiind fioroşi. Fiind agresivi. Ăsta e drumul spre crimă. Or ei puteau să o ia pe alt drum. Dar au ales calea asta. Nu soarta a ales, nici victimele lor, ci doar ei. Ei au ales să dea cu pumnul, să conducă nebuneşte, să bage cuţitul, să împuşte.

Mă întreb, de multe ori, cum pot trăi aceşti oameni? Cum pot respira, mânca, cum se pot plimba ori cum îşi pot mângâia copiii? Grea întrebare. Sunt convins că nu le e uşor deloc. Trăiesc mereu cu această povară în cap şi-n suflet. Mai ales cei care au ucis involuntar, în accidente de maşină sau în autoapărare. Aceştia nu au premeditat crima, aşa cum o fac ceilalţi. S-a întâmplat, nu au vrut să fie aşa dar a fost. E trist. Am avut un director de teatru care a ucis un om în accident de maşină. Mereu avea o privire pierdută, oarecum, palidă. Parcă nu era „la semne”, cum spun bătrânii. Se pare că asta e karma unora.

Sorin Oros