Singurătatea

Motto: „Cel mai îngrozitor lucru în viaţă: singurătatea. Blestem. Seamănă a moarte...” Jeni Acterian

        Un aforism italian spune că „nu e singur cel e singur, e singur cel ce se simte singur”. Sunt de acord cu asta parţial. Sunt destui oameni taciturni care se simt bine în compania lor. Au activităţi pe care le fac cu plăcere, fără să-şi dorească altceva. Nu sunt expansivi, exteriorizaţi, nu au nevoie de auditoriu pentru a se simţi bine. Aşa sunt ei şi aşa le place. În general, sunt oameni mai simpli, nu au planuri de-a revoluţiona ceva, nu vor nimic măreţ, ieşit din comun. Iar când simt că... sunt singuri se roagă la Dumnezeu şi adorm. Mulţi dintre ei sunt singuri chiar dacă au familie, chiar dacă locuiesc împreună cu altcineva. Ceea ce e trist şi dureros. Ei nu comunică decât cu eu-l lor. Poate că pentru ei e bine, mai dificil, e pentru cei din jur. Aceştia trebuie să ghicească, să intuiască şi să deducă ce vor partenerii taciturni. Prin comportamentul lor, primii, îi fac şi pe cei din a doua categorie să se simtă singuri. Două singurătăţi care stau alături. E dificil să convieţuieşti în asemenea condiţii.

          A doua categorie a singuraticilor e aceea în care oamenii au rămas singuri după despărţirea de partenerul cu care au trăit un timp îndelungat. Despărţire în urma unui divorţ sau a unui deces. Pentru aceştia singurătatea este năucitoare. Li se schimbă totul, fiind nevoiţi să se adapteze la un nou stil de viaţă. Unul în singurătate, lipsit de partener şi de comunicare. Dacă cei din prima categorie trăiesc în singurătate pentru că aşa sunt ei alcătuiţi, cei care ajung singuri, în urma unei despărţiri, sunt bulversaţi şi dezechilibraţi. Nu mai au cu cine schimba un gând, o impresie, nu mai au niciun sprijin. Omul e o fiinţă socială, are nevoie de comunicare şi de recunoaştere. După Hegel, omul are nevoie să se recunoască în celălalt pentru a avea certitudinea unei existenţe utile. Cu alte cuvinte, are nevoie de confirmare. Orice facem, dacă nu suntem confirmaţi şi recunoscuţi de ceilalţi, facem degeaba. Animalele fac, exclusiv, pentru ele tot ceea ce fac. Omul face pentru ceilalţi. De aceea, când partenerul de care s-a ataşat, lângă care a stat mult timp dispare, omul intră în depresie. E dificil să-ţi găseşti foarte repede alt partener cu care să rezonezi. În căsnicie, când îţi moare partenerul cu care ai convieţuit 20-30 de ani, singurătatea devine o otravă. Te trezeşti singur, mare parte din viaţă ţi s-a scurs, iar otrava asta a singurătăţii îţi picură în fiecare secundă creierul şi sufletul. Îţi retrăieşti tinereţea, faci bilanţul greşelilor şi-a lucrurilor bune pe care le-ai făcut, contabilizezi regrete, amintiri şi dureri. Nu mai ai vise de îndeplinit. Şi suferi. Doar suferi. Sufletul ţi-e pustiit, trupul obosit. Te mai sprijină apropiaţii cu una-alta, cu o vorbă, cu o vizită, dar seara când rămâi singur te simţi atât de gol încât ajungi să te întrebi pentru ce mai trăieşti. Seara e cel mai dureros moment... al zilei. Eşti atât de singur încât îţi pare că toate urgiile lumii s-au abătut asupra ta. Ideea e că nu prea avem ce face, aşa a fost dat. Fiecare are porţia sa de singurătate. Nimeni nu o doreşte, dar ea face parte din meniul vieţii. E bine, măcar, că apare doar spre final. Mai dureros e pentru cei care au parte de ea când sunt în floarea vieţii şi nu-şi găsesc rostul. Pentru aceştia e un adevărat blestem. Mai ales în cazul bărbaţilor, care suportă singurătatea mult mai greu decât femeile. Iată, şi aici femeia ne dă lecţii de forţă! Dar noi suntem mereu cei mai puternici, nu-i aşa? Ce ironie a sorţii!

          Omul e prea mărunt pentru a se putea lupta cu destinul său. Şi, uneori, prea pretenţios, ori prea nesăbuit. Alteori, pur şi simplu, ăsta îi e destinul. Cum nu suntem la fel, fiecare are parte de porţia sa de viaţă presărată de singurătăţi apăsătoare, ocazionale sau permanente, dar mereu dureroase. Întocmai unui blestem.

Sorin Oros