Cartea – sufletul minţii!

Motto: „O cameră fără cărţi e ca un trup fără suflet!” Gilbert Keith Chesterton

  

Îmi amintesc, destul de vag, că prin clasa a III-a sau a IV-a citeam Poveşti nemuritoare. Mama îmi cumpărase vreo zece exemplare, le mai am şi-acum în bibliotecă. Pe vremea aia nu aveam D.E.X., şi nici calculator pe care să caut rapid, pe Google, cuvintele pe care nu le înţelegeam. Eram fascinat şi contrariat, totodată, de unele cuvinte pe care le simţeam ciudate. Atunci am auzit pentru prima dată de calmuc, tadjik, kirghiz, bielorus, armean, leton, eston... Am înţeles că aceste cuvinte desemnau nişte popoare din fosta U.R.S.S. Sub titlul fiecărei poveşti nemuritoare scria „poveste kirghiză”, „poveste letonă”, „poveste tadjikă”, etc. Îmi plăceau... Apoi am citit Cuore – Inimă de copil, Aventurile lui Ton Sawyer şi Tom Degeţel. Între timp, mama mi-a adus un cărţoi, mare şi gros, cum nu mai văzusem până atunci. D.E.X.-ul! Îmi plăcea să caut cuvinte noi şi să le memorez. Mai târziu am dat peste Jules Verne. Microbul cărţilor mă acaparase deja. Deşi cărţile bune nu se prea găseau în librăriile patriei noastre comuniste, mama reuşea să facă rost de ele, aducându-mi-le acasă. Citeam, aproape zilnic. Inclusiv lecturile obligatorii de vacanţă, care, fie vorba-ntre noi, mă enervau. Mă enervau şi pentru că-mi erau impuse, dar şi pentru că erau plictisitoare. Însă profa de literatură română trebuia să-şi facă datoria. Majoritatea erau scrise de autori pe care statul comunist îi agrea. Sadoveanu nu mi-a plăcut deloc. Şi, în general, fugeam de autorii români, deşi erau obligatorii. Adolescent fiind devoram cărţile de război ale lui Sven Hassel şi romanele poliţiste ale Aghatei Christie. Aruncam Surâsul Hiroshimei deoparte, pentru a afla povestea celor Zece negrimititei.

După Revoluţie „s-a dat drumul” la cărţi. Apăreau pe piaţă ca ciupercile. Până când am intrat la facultate am fost „bişniţar”! Vreo patru ani. Făceam naveta Cluj-Napoca-Istanbul, la două săptămâni şi aduceam blugi, geci de piele peticite, adidaşi din plastic, treninguri de fâş, pulovere, chiloţi şi aur. Se vindeau ca pâinea caldă, iar eu aveam bani... berechet pentru peşcheşuri, chilipiruri, baclavale, iahnii, papuci,tichii, lulele, sarmale şibairamuri! Şi pentru femei, evident! Dar şi pentru cărţi. Devenisem un client fidel al librăriilor. La facultate l-am descoperit pe Dostoievski. M-a fascinat. Tot atunci am întâlnit o fată care „mi-a pus capac”. Cu zece ani mai tânără decât mine, dar de o sută de ori mai citită! Mara – marea mea iubire! Printre partidele de amor îmi vorbea despre filozofii lumii. Orgolios fiind nu îmi plăcea că eram „mai prost” decât ea. Aşa i-am cunoscut pe Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard şi Platon. Mi se păreau abisali, grei, aproape de neînţeles. Mara m-a ajutat să-i percep mai uşor. E firesc, când iubeşti eşti în stare să pilotezi şi-un avion cu reacţie, chit că tu eşti doar şofer pe betonieră! Dar poveştile de iubire nu durează o veşnicie şi Mara a plecat. Însă „răul” a fost deja făcut. Eram contaminat cu sofisme, truisme, paradigme şi definiţii. De data asta i-am luat pe-ai noştri, la rând: Cioran, Eliade, Ţuţea, Vulcănescu... Apoi a început delirul...

Acum nu mai pot trăi fără cărţi. Dacă ar trebui să aleg între un om şi o carte, categoric, aş alege cartea. Şi nu pentru că omul trădează, ci pentru că o carte îţi dă totul, fără să-ţi ceară nimic. Cartea îţi vorbeşte tăcând. Te educă şi te deşteaptă fără să te deranjeze. Îţi oferă instrumentele cu care să te descurci în viaţă. Te ajută să înţelegi viaţa şi, mai ales, pe tine însuţi.

Nu e uşor să citeşti şi, fireşte, lectura ia timp. Acum, într-o lume în perpetuă goană, după bani, după funcţii, după imagine, lectura a devenit o „rara avis”. Tinerii fug ca „dracu’ de tămâie” de cărţi, ceea ce, în timp, îi va transforma în nişte inculţi fără suflet. Acum ei cred că ştiu totul, dar la maturitate vor constata că nu ştiu nimic. Vocabularul lor va fi limitat, restrâns şi anost. Se vor înconjura de tehnologie, dar le va lipsi căldura. La urma urmei, ecranul calculatorului este doar o sticlă rece.

Voi, părinţi, care vă iubiţi copiii necondiţionat demonstraţi-le acest lucru, obligându-i să citească din primele clase primare. Doar aşa îi veţi „infecta” cu microbul lecturii, iar peste ani vă vor mulţumi. Altfel, le va fi greu să-şi arate iubirea faţă de voi, fiind lipsiţi de instrumente. Vor fi reci, seci şi inculţi. Or, fiecare părinte vrea ca progenitura să fie caldă, deşteaptă şi cultă. Doar născându-i şi crescându-i vreo 20 de ani nu veţi face din ei oameni adevăraţi. Dar obligându-i să citească şi făcându-i să îndrăgească lectura, puteţi fi siguri că se vor descurca mult mai uşor în viaţa în care i-aţi lansat. Altfel, veţi perpetua doar specia umană, adesea, inutil. Ceea ce e o labă tristă!

Sorin Oros