Muzica de fond

8 septembrie 2017

O modă mioritică


Motto: „Nici nu vă imaginaţi cât o costă pe o femeie să fie frumoasă!”  Ecaterina cea Mare



Dumnezeu a creat omul, aşa cum ne spune Biblia. Mai apoi, a venit Darwin care a concluzionat că omul se trage din maimuţă. Pe vremea aceea şi omul lui Dumnezeu, dar şi cel al lui Darwin umblau goi, despuiaţi. La un moment dat Adam şi-a pus o frunză de viţă de vie în jurul organului. Apoi i-a pus-o şi Evei. Frunza. Şi s-au înmulţit. A apărut ruşinea, pudoarea. Urmaşii lor au început să se acopere cu piei de animale, cu blănuri. Au evoluat. Au parcurs nişte etape. Au trecut nişte ani. Poate chiar secole. Au fost invadaţi de păduchi şi laţi şi groşi, şi şi-au făcut peruci din podoaba capilară a decedaţilor. Apoi crinoline. Cu sârmă. Cu multă sârmă şi cu multe rânduri de jupoane. S-au iscat războaie şi cineva s-a gândit să îmbrace soldaţii în uniforme. Şi bine a făcut. Pentru că astfel membrul „armăţii” a putut fi decorat. În piept. Doar nu era să le-nfigă acul medaliilor direct în sfârcuri. Ar fi sângerat, bieţii oşteni. Prin 1896, un francez, Pierre de Coubertin a fondat Jocurile Olimpice. Şi echipamentul de sport: treningul şi „adidaşii”! Apoi Lewi Strauss a bătucit bumbacul cules de urmaşii lui Kunta Kinte şi a făcut blugi. Pentru văcarii Americii. Blugi care au cotropit lumea. Aşa cum face, onesta Americă, acum. Între timp au apărut dictaturile, regimurile comuniste. Şi hainele cenuşii. Oamenilor din ţările libere le-au venit idei şi au început să creeze haine. Coco Chanel a fost o revoluţionară în ceea ce priveşte moda. Le-a dat jos femeilor rochiile de pe ele, şi le-a îmbrăcat în pantaloni. Asta în timp ce bărbaţii din Scoţia purtau fuste. Sau kilt-uri. Mai apoi au apărut ceilalţi: Christian Dior, Gucci, Dolce & Gabbana, Giorgio Armani. Iar la noi, Zina Dumitrescu, Levintza şi Botezatu. Oamenii au început să se îmbrace după modă. Au evoluat, carevasăzică! Au apărut reguli ferme care sunt respectate de toată lumea bună. Un german, Adolf „Adi” Dassler a monopolizat echipamentul de sport şi a creat Adidas. Fratele său, Rudolf, nu s-a lăsat mai prejos creând Puma. Apoi a apărut concurenţa: Nike şi Reebok. Iar oamenii, sportivii mai corect, purtau treninguri şi adidaşi la antrenamente şi la concursuri. Dar... au apărut urmaşii lui Decebalus per Scorilo, inventivi, ca mai mereu în istorie. Şi au găsit soluţia... mioritică. Aşa cum pe vremea comunismului poporul trăia sub diferite slogane precum: „Nici o masă fără peşte” sau „Azi la Cec un leu depui, mâine el va face pui”, tot aşa, azi, românul genial în ignoranţa sa se ghidează după: „Cu adidaşii la Mall beau cafea pe maţul gol, îmi iau treningul şi plec la un suc dar şi la Cec” sau „Şoseta albă pe picior face mersul mai uşor, şi-n pantofi negri sau gri merg la slujbă zi de zi”. Altfel spus, românul îşi „trage” un trening (sau treling!!!), îşi ia în picioare, adidaşii şi porneşte la drum. Drum care îl poate duce la muncă, la cumpărături, la bancă, ori la o simplă plimbare, de recreere, la Mall. Treningul a devenit o uniformă pentru mulţi români care preferă să se îmbrace comod şi nu corect. Fără să-i pese că treningul şi adidaşii se poartă, exclusiv, la sport.
Apoi mai e o categorie de „designeri” originali. Cei care preferă albul. Albul pur şi... maculat în timp. Dar aceştia, auzind că e suficientă doar o pată de culoare pentru a sări mai bine în ochi îşi pun doar şosetele albe. Apoi îşi pun pantaloni de stofă sau blugi, se încalţă în pantofi din piele sau din imitaţie şi purced spre slujbă. Nu spre cea săvârşită de tătucul Daniel, Întâistătătorul, ci spre cea de unde îşi câştigă bănuţii pentru alte perechi de şosete albe. Care se poartă, exclusiv, la echipamentul de sport, evident. Dar ce mai contează asta atâta timp cât avem o pată de culoare? Pată care se numeşte ignoranţă şi care se răspândeşte întocmai unei cerneli care penetrează creta.
Despre domnișoarele și doamnele care își trag niște „iegări” lucioşi şi kitsch-oşi peste nişte buci, blagoslovite de Dumnezeu cu tone de carne  nu are rost să vorbesc. Astea ucid tot ce mai pâlpâie într-un bărbat... dorinţă, speranţă şi poftă. Deşi ador femeia mă simt agresat ocular când mi se propteşte irisul într-o păsărică trasă-n „iegări”, cu despicătura rânjind obraznic populaţiei.

Sorin Oros

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu