U.D.M.R. – "ciuma verde"

Motto: „Aici la noi, românul e român numai împreună cu maghiarul, iar maghiarul e maghiar numai împreună cu românul"  Timotei Cipariu

      

Menţionez, din start, că nu am absolut nimic cu ungurii care trăiesc în România. Cu unguroaicele am avut... şi mi-a plăcut. Nu am nimic nici cu saşii, şvabii, ucrainienii, lipovenii, bulgarii, sârbii, evreii, albanezii, turcii ori grecii, care trăiesc şi muncesc în vechea Dacie. Sunt cetăţeni români de naţionalităţi diferite şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi mine. Am, însă, ceva cu U.D.M.R.-ul. Aşa cum am şi cu P.S.D.-ul. Deci, sunt rezonabil, scorul e 1-1. De ce nu-mi place P.S.D.-ul nu mai explic. Am scris destul despre „ciuma roşie” şi îmi creşte tensiunea doar când aud numele ei. O să vă spun de ce nu-mi place U.D.M.R.-ul. Şi de ce îmi plac ungurii şi unguroaicele. Nu e niciun paradox: urăsc organizaţia, dar îi admir pe alegătorii ei.

Fiind ardelean, am crescut alături de unguri. Ne jucam toţi împreună; Sorin, Bela, Lucian, Attila, Radu, Istvan, Codruţa, Eva, Claudiu, Amos, Ionuţ, Iozsi... Nu ne-am certat pentru Ardeal, ci în Ardeal, aşa cum fac, adesea, copiii la joacă. Adolescent fiind, am iubit ce-a dat Domnul; o Crină, o Timee, o Monică, o Erzsebet, o Dană, o Eniko, o Cristină sau o Erikă... Nu am discutat cu ele, printre săruturi şi atingeri lascive, despre autonomia Ardealului, ci despre visele noastre comune, într-un oraş din Ardeal. Apoi am „intrat în câmpul muncii”. Colegi români şi maghiari; Radu, Istvan, Vlad, Rappert, Marius, Lazslo, Cristian, Aba, Dorina, Agnes, Adriana, Zita, Camelia, Rita... Am colaborat, unii cu alţii, am băut împreună, am suferit împreună. Nu am discutat despre autonomia Ţinutului Secuiesc, ci despre autonomia actului artistic. Aşadar, îmi este foarte clar că ungurii de rând nu cer Ardealul. Ei trăiesc împreună cu noi, românii, în Ardeal, intră în aceleaşi gropi de pe şosele, plătesc aceleaşi impozite la ANAF, fac cumpărături din aceleaşi pieţe, beau aceeaşi pălincă, mănâncă acelaşi salam cu E-uri şi sorb acelaşi îndulcitor, aspartam. Se fut aşa cum ne futem noi, nasc aşa cum nasc româncele şi mor fix ca şi românii: în accidente de maşini, de cancere ori de boli cardiovasculare. Ah, unii se mai sinucid... exact aşa ca românii. Ce nu fac ei, însă şi de ce spuneam că mi-s dragi? Ei, hunii, nu sunt atât de răi, unii cu alţii, nu sunt atât de dezbinaţi. Sunt uniţi şi participă împreună, şi la bine şi la rău. Cel mai bun exemplu de unitate, de colaborare şi de sprijin este cultura. În timp ce românii nu dau doi bani pe cultură, ungurii investesc în acest domeniu totul. Iar cultura face, desigur, diferenţa. Sălile de teatru, la spectacolele ungureşti, sunt arhipline. Sponsorii lor se înghesuie să-i ajute, aşa cum se-nghesuie românii, mult prea pătrunşi de Domnul, să mozolească moaşte. Românul merge la un sponsor să-i ceară bani pentru spectacol, iar ăla, semianalfabet dar plin de bani „munciţi corect” îi spune că nu-l interesează teatrul. Când merge ungurul, chiar dacă şi sponsorul său e semianalfabet îi bagă-n cont suma cerută. La orice eveniment cultural unguresc, sala e plină, la români e aproape goală. Vine un spectacol din Ungaria în Ardeal, publicul se calcă pe bombeuri. Când vine unul de la Bucureşti în Ardeal, găseşti destule locuri libere în sală. Excepţie a făcut Odeonul anul trecut, la Satu Mare, dar atunci a umplut sala partidul. Că erau alegeri. Şi erau „moca” invitaţiile. Motiv pentru care sala a fost plină de membri roşii, iar publicul iubitor de teatru a rămas afară.

Iată de ce cetăţenii maghiari din România trebuie admiraţi. Pentru că sunt uniţi, educaţi şi culţi. Sunt rafinaţi. Desigur, au şi ei bolnavii lor, extremiştii lor, dar ăştia se anulează reciproc cu românii de acelaşi fel. Oamenii de rând au aceleaşi probleme, aceleaşi speranţe. Au aceleaşi iubiri şi dureri, deopotrivă. Sunt mii de familii mixte în Ardeal, iar acestea au laut naştere din iubire. Oamenii se iubesc şi se urăsc la fel, în orice limbă. Şi într-un cuplu mixt şi într-unul normal. Când o unguroaică divorţează de soţul român îi cere doar pensia alimentară pentru pruncul făcut împreună, nu şi zece hectare din Ardeal. Problema e simplă. Deşi nu are sorginte romană, poporul maghiar e condus după acelaşi principiu milenar, care nu dă greş: „Divide et impera”! Iată de ce, aşa cum spuneam la început, urăsc U.D.M.R.-ul. Această organizaţie pe criterii etnice este, în primul rând, puţin paralelă cu legile României, fiind o organizaţie cu o platformă culturală care face şi politică, dar neînregistrată în mod legal ca partid politic. Însă e tolerată de 28 de ani. Mereu au fost la guvernare, mereu au avut miniştri, senatori, deputaţi. Mereu au promis că vor face, şi mereu n-au făcut. Mereu cer Ardealul, mai voalat sau mai direct, şi mereu rămân fără el (deşi unii locuiesc chiar în Ardeal!). Mereu se îmbogăţesc la fel ca şi P.S.D.-iştii, şi mereu pălmaşii lor se chinuie şi o duc greu. Mereu votează, dacă au vreun interes politic, şi mereu se abţin, dacă n-au. Iar paralela cu P.S.D.-ul e valabilă şi la căpeteniile lor. Hunii Marko Bela, Lazslo Tokes, Gyorgy Frunda şi Kelemen Hunor o duc bine. O duc foarte bine. Despre „Drujba lui Dumnezeu”, Verestoy Attila, omul care a tăiat verdele pădurilor ştim cu toţii. E liber. Toţi sunt liberi. Doar ungurii de sub ei sunt ocupaţi. Mai ales cei din Harghita şi Covasna, care nu au drumuri, nu au locuri de muncă, nu au zâmbete. Au doar promisiunile răscoapte ale liderilor lor. Ungurul, secuiul şi românul din Ţinutul Secuiesc mănâncă aceeaşi pâine, circulă pe acelaşi drum neasfaltat şi plăteşte acelaşi impozit. Exact ca şi românul din Băicoi, turcul din Cogealac ori cehul din Cehu Silvaniei. Altfel spus, „pulimea” suferă şi speră, „pizdoşii” râd şi prosperă. „Ciuma roşie” ori „ciuma verde” e acelaşi lucru, cu un plus de rafinament pentru cei verzi. Asta pentru că hunul Hunor nu a umblat niciodată în sandale cu ciorapi albi, aşa ca şi românul Dragnea. Mă tem că ungurii ştiu că la sandale nu se poartă ciorapi niciodată. Şi că ăştia, ciorăpeii, se spală în familie.

Cât despre Ardeal, ştim cu toţii că n-o să-l ia nimeni niciodată. Dar e o „pisică” bună de arătat, din când în când. Iar dacă vreun ultranaţionalist ungur vrea să-l iasă-şi pregătească roaba. Îl va ajuta, cu siguranţă, un ultranaţionalist român, care i-o va încărca.

Sorin Oros

P.S. Aberaţia cu posibilitatea ca data de 15 martie să fie sărbătorită în România de către cetăţenii maghiari, doar celor doi „ciumaţi” le putea trece prin cranii. Eram singura ţară din lume cu două zile naţionale!