Muzica de fond

10 septembrie 2017

Ziua Mondială a Teatrului

        

Motto: „Actorul dă vorbe multe pentru parale puţine!” Matei Millo




Are şi Teatrul o zi a lui. Desigur, asta este doar o chestiune simbolică, de faţadă, oarecum. În această zi, prin rotaţie, deşi nu ştiu cine alege sau desemnează „omul teatrului anual”, o personalitate marcantă din domeniu elaborează un discurs, adesea pompos, care trebuie citit în fiecare teatru din lume. Apoi, de obicei, se joacă un spectacol şi… gata! Pe cine ajută aceste lucruri? Pe creatorii de teatru? Mă îndoiesc. Ei joacă spectacole, aproape, în fiecare zi. Şi de Ziua Îndrăgostiţilor, şi de Ziua Mondială a Apei, şi de Ziua Păcălelilor, dar şi de Ziua Internaţională a Diabeticilor. Joacă şi-n zilele pare şi-n cele impare. Joacă şi atunci când sunt trişti, dar şi atunci când sunt veseli. Şi-atunci…? La rândul lui, publicul nu este „mişcat” de acest eveniment pentru că, aşa cum am spus mai sus, el îi vede pe creatorii de teatru aproape zilnic. De fapt, aproape în fiecare seară, la spectacole. Nu cred că spectatorii români sunt interesaţi de discursul unui regizor polonez, ori de gândurile unui actor indian. Poate dacă fiecare ţară ar elabora un discurs propriu, adaptat societăţii şi fenomenului teatral specific naţiei respective ar interesa pe cineva. Dar aşa? Vorba lui Caragiale: „ce căuta neamţu-n Bulgaria?”
Desigur, sună frumos – Ziua Mondială a Teatrului! Dar qui prodest? Pe cine ajută? Pe noi, pe creatorii de teatru nu ne ajută cu nimic. Noi jucăm pe aceleaşi salarii, de căcat, în orice zile. Pe guvernanţi nu îi interesează arta. Nici de soarta noastră, nici de Ziua Mondială a Teatrului. Poate dacă era Ziua Mondială a Banilor, da! Altfel, ce să facă ei pentru noi, creatorii de teatru? Ne ignoră sau ne fut. De iubire nu poate fi vorba. Singurul preşedinte postdecembrist care era iubitor de teatru şi spectator fidel a fost, culmea, Iliescu Ion. Acest om care îmi provoacă greaţă, ne-a iubit. A iubit actorii, mergea la spectacole, cu unii era chiar prieten. Culmea! Iliescu Ion iubea teatrul! Şi, credeţi-mă, nu e nimic ironic în afirmaţia mea. Pentru asta merită aplauze. Desigur, pentru toate celelalte merită un glonte sau puşcărie pe viaţă. Dar el ne-a iubit, fraţilor!  Pe noi, amărâţii de actori care nu interesăm pe nimeni, decât, eventual, în campanie electorală. E un paradox… să fii iubit şi apreciat de unul care a ucis oameni. Vedeţi câtă complexitate incumbă condiţia umană? Până la urmă şi asasinii au sensibilităţile lor.
Actorii sunt iubiţi şi admiraţi, peste tot în lume. La noi sunt doar nişte bugetari care cheltuiesc banii aiurea. Politicienii nu înţeleg că nu se poate face artă fără bani. Bine, ei nu înţeleg multe, dar arta, pentru ei, este pe ultimul loc la împărţirea bugetului. Ei nu fac diferenţa dintre decor şi recuzită. Iar maşinistul, în viziunea lor e unul care se ocupă de… maşini! Cunosc un primar, doctor de meserie, care a afirmat că Teatrul a cheltuit 90.000 de lei, într-o stagiune, pe recuzită consumabilă. Neînţelegând că recuzita aia consumabilă era, de fapt, decor. Mai mult, a încercat să dea şi indicaţii repertoriale, neînţelegând istoria acestui popor care a trăit, vremelnic, în componenţa Imperiului Austro-Ungar, unde da!, au fost cazuri de unguri care le tăiau capul austriecilor sau românilor şi invers. Ce pretenţii putem avea de la unul ca ăsta? Mă întreb cum trata pacienţii, pe vremea când era medic, înainte de a parveni ca primar?! După limba pe care-o vorbeau? Sau după şpaga pe care-o dădeau? L-am văzut la un singur spectacol. Deci ne-a iubit doar o singură dată. Ticălosul!
Suntem oameni şi noi, mâncăm, defecăm, trebuie să ne plătim facturile, ratele la bănci, să ne cumpărăm chiloţi şi ciorapi, destul de des, pentru că ne dezbrăcăm între colegi, în cabine. Nu putem apărea cu chiloţii pătaţi de pişat sau de sânge! Vrem să fim trataţi la fel, dar când se vorbeşte de bugetari auzim doar de cei din sănătate şi învăţământ. Medicii şi profesorii sunt de vreo douăzeci de ori mai mulţi decât actorii. În Satu Mare, de exemplu, sunt cam 5.000 de persoane care lucrează în învăţământ. La Teatrul de Nord suntem… 130!
Repet, Ziua Mondială a Teatrului nu înseamnă nimic pentru creatorii de teatru din România. Nu putem mânca discursuri ale unor personalităţi artistice, fie ele din Pakistan, Anglia sau Togo! Daţi-ne salarii şi atunci ne facem noi zile mondiale când vrem. Şi, totodată, vă facem şi vouă, ordonatorilor de credite zile mai frumoase. Vă putem face să râdeţi sau să plângeţi, vă putem emoţiona. Voi ne faceţi doar să plângem. Şi să vă înjurăm.

Sorin Oros



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu