Făt Frumos, barbarul!

Motto: „Nu există nicio diferenţă între un bărbat prost şi unul înţelept, atunci când aceştia se îndrăgostesc” Murphy

        

         

„A fost odată ca niciodată...”, aşa începe orice poveste. Odată, cândva, un băiat a cunoscut o fată. Sau invers. E neesenţial. S-au plăcut, s-au iubit, s-au căsătorit. „Au făcut o nuntă ca-n poveşti” spune legenda. Erau convinşi că trăiesc ceea ce nimeni nu a mai trăit, şi că se iubesc cum nimeni nu s-a mai iubit. A fost foarte frumos. O perioadă. Poate s-au născut copii, poate nu. Nici asta nu e esenţial. Dar după un timp, iubirea aia unică a lor s-a stins. S-a rarefiat. Au apărut sincope. Greutăţi şi probleme care nu puteau fi tratate cu iubire. Nervii au cedat şi certurile au înlocuit tandreţurile. A apărut obişnuinţa şi, poate, plictiseala. Mai ales în cazul bărbatului. Ochii nu-i mai scăpărau a iubire, ci a ură. A lovit. Apoi şi-a cerut iertare. După un timp a lovit iar. Şi iar şi-a cerut iertare. Şi tot aşa până într-o zi în care a lovit, dar nu a mai avut de la cine să ceară iertare. „Ileana Cosânzeana” lui, murise.

Concluzie. Bărbaţii au ceva de barbar în ei. Mulţi dintre ei sunt violenţi, indiferent de gradul de cultură pe care-l au. Urlă şi lovesc. Cred că au orice drept asupra femeilor. Inclusiv acela de-a le lovi sau ucide. Când nu mai au argumente lovesc. Femeia, în schimb, are mereu argumente... chiar dacă, adesea, puerile. Arma ei este cuvântul. Arma lui este pumnul. Diferenţă uriaşă de logistică. Asta pentru că vorba nu ucide, dar pumnul, da.

Se spune că umorul este apanajul omului inteligent. Mă tem că bărbaţii care lovesc şi ucid femei sunt lipsiţi de acest simţ al umorului. Îl au, în schimb, pe cel al omorului. Pentru că dacă un bărbat cu umor poate aplana un conflict printr-o vorbă de duh, unul fără apelează la forţa fizică. Iar lupta e inegală, desigur. Nu pot să neg faptul că şi femeile bat. Bat din gură. Obsesiv şi disperat. Dar nu am văzut bărbaţi plini de vânătăi sau sângerând la jugulară după ce au fost loviţi cu vorba. Femeile, însă, ocupă destule parcele de 2/2 în cimitirele ţării.

Am susţinut mereu că bătaia nu are ce căuta între fiinţele umane. Se presupune că sunt superioare animalelor. Dar realitatea şi statistica ne arată altceva. Şi ce e şi mai dureros e faptul că bărbaţii îşi bat sau ucid femeile pe care le-au iubit cândva. Au început cu sărutări, mângâieri şi atingeri tandre, pentru a sfârşi cu pumni în dinţi, picioare-n burtă ori cuţite-n inimi. În inimile pentru care ei, cu ani în urmă, erau în stare să le aducă şi luna de pe cer. Dureros şi trist. De neînţeles. De neacceptat, repet, la fiinţele umane. Şi, totuşi, se întâmplă. Şi, totuşi, „Făt Frumos” se transformă în „Zmeu”. Da, şi „Ileana Cosânzeana” se transformă în „Vrăjitoarea cea rea”, dar ea nu loveşte şi nu ucide. Ea doar îşi aşteaptă loviturile din partea celui pe care l-a iubit şi căruia i s-a dăruit. Bate din gură şi aşteaptă ca „Făt Frumos” s-o hăcuiască. În urmă cu 10-15 ani auzea expresii ca ”Eşti zeiţa mea!”, „Unica mea iubire!” sau „Mor fără tine!”. Acum, timpanele fisurate de lovituri percep ţipete şi înjurături: „Te omor, curvo!”, „Du-te dracului, cu mă-ta, fă, proasto!” sau „Nenorocito, plânge copilul, pune masa, fă curat, dă-mi o bere, vreau să ne futem!”. S-a dus mierea şi-a apărut fierea. Ce se petrece, oare, în mintea şi-n inima unui bărbat care-şi transformă iubirea în ură? Să fie, oare, dragostea oarbă, pricină din care bărbatul vede-n femeia de care se îndrăgosteşte o zeiţă fără cusururi? Ştim cu toţii că nu există fiinţă fără greşeli. Ce se petrece în creierul lui „Făt Frumos” astfel încât să lovească şi să ucidă? Cred că ar trebui schimbate finalurile basmelor populare. Dacă vă uitaţi în jur cred că prea puţini „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Multe femei nu au mai prins această etapă a vieţii sfârşind însângerate-n brişca lui „Făt Frumos”, cel din poveste. O poveste mincinoasă cu care ne obişnuim de mici. O minciună cu care suntem crescuţi de părinţii noştri. Apoi, mult timp credem că e aşa, ca-n poveste, viaţa noastră. Dar după un timp fiecare îşi rescrie finalul. Şi, de fiecare dată, „Ilenele Cosânzene” sunt cele care suferă. Sau care mor. „Feţii” deveniţi „Zmei” intră-n temniţă şi gata. Povestea s-a sfârşit.

Băi, bărbaţilor atotputernici, cât de mândri puteţi să fiţi după ce vă învineţiţi femeia pe care aţi iubit-o şi care v-a născut copiii? Cât de bărbaţi vă simţiţi când urlaţi la ea, o pălmuiţi, îi rupeţi o mână sau doi dinţi? Nu vă e scârbă de voi? Nu vă vine să vă scuipaţi în oglindă? Dacă vă bateţi femeile nu sunteţi bărbaţi, băi, vitejilor! Sunteţi doar barbari... mitocani... prostovani... purtători de penis fără creier. Da, penisul are creier, prostovanilor, dar al vostru, nu. Aici e handicapul vostru, vă folosiţi doar pula şi pumnul, iar creierul vă hibernează. Unii dintre voi nici nu meritaţi să trăiţi, dar Natura mai face şi greşeli, uneori. Violenţa, în general, e ceva de neacceptat, iar cea din familie e o crimă. Chiar dacă i-aţi tras doar o palmă femeii de lângă voi, tot crimă e.

Iar dacă vreţi să vă bateţi, să vă măsuraţi forţa fizică, găsiţi unul ca voi. Cu coaie, nu cu ţâţe. Jalnicilor!

„Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea...”

Sorin Oros