Motto: „Degeaba alergi. Trebuia să porneşti la timp”
Napoleon Bonaparte
De vreo
30 de ani, România aleargă după democraţie, dar nu reuşeşte s-o prindă. Aceasta
a poposit în România în dec. 1989, dar cum nimeni nu era pregătit s-o
primească, ba mai mult, a fost alungată de „omul
din subterană” a plecat mai departe. Până ne-am dezmeticit, trenul plecase...
De-atunci alergăm disperaţi după ceva ce am pierdut demult. Şi vom alerga până
la moartea noastră şi, poate, a copiilor noştri. Apoi, peste vreo 50-100 de
ani, cei care vom mai fi, s-ar putea să ne agăţăm de ultimul vagon al
democraţiei oprit undeva să alimenteze. Dar nici asta nu e sigur.
Poporul
român este imatur. Chiar dacă urlăm că suntem aici de 2.000 de ani încă nu
ne-am maturizat. Am rămas nişte infantili cărora e necesar să le spună alţii ce
să facă, cum să trăiască şi cum să acţioneze. Ne supără multe, dar ne mulţumim
să facem colocvii, adesea, bachice şi atât. Vorbim, dar nu acţionăm. Ne
deranjează zona politică, dar o tolerăm. Într-o democraţie autentică, poporul
iese în stradă şi se impune. Paralizează activitatea, face greve, schimbă
mişeii cu alţi mişei, mai umani, la început. Dar acţionează şi se impune în
faţa politicului. Dacii şi romanii contemporani se uită la televizor şi
aşteaptă ajutorul social. Când ies în stradă, câţiva mai curajoşi, sar cu gura
pe ei pensionarii decrepiţi, cu şcoala vieţii comuniste absolvite magna cum laudae. Este firesc, atâta
timp cât mitingurile de pe vremea lor erau doar cele în care-i ridicau osanale
lui Ceauşescu. Cei 50 de ani de comunism au atrofiat bărbăţia din oameni şi
le-au lichefiat judecata. Oamenii nu mai pot gândi singuri acum. E obligatoriu
să vină senatorul ori deputatul, la costum şi să le spună ce să facă. Cum să
gândească, pe cine să voteze, cum să trăiască sau pe cine să hulească. Poporul
ascultă docil pentru că senatorul i-a dat doi mici şi-o bere. În plus a dat şi
mâna cu el. Astfel, poporul se simte băgat în seamă. Nu se mai chinuie nici să
gândească, nici să muncească. Vine ajutorul social şi până atunci poporul
sparge seminţe, în faţa bufetului sătesc. A auzit că nişte „şobolani” fac mitinguri prin ţară, dar
nu-i pasă. Ştie că „deratizatorii” îi
vor stârpi. Mai ales că au auzit că „şobolanii”
ăştia sunt plătiţi de Soroş. „Cine e
Soroş? Nu ştim, unul care are bani să le dea la toţi drogaţii ăia, la toate
curvele care ţipă împotriva la domnu’ senator
care-a fost pe-ici-şa, pe la noi prin sat”. Asta e gândirea
ajutată a poporului. Ăsta e modul lui de acţiune. Şi-atunci e normal să nu-şi
urnească curul pentru a urca în
trenul democraţiei. E mulţumit cu Dacia 1310, luată-n rate în anii ’80, cu care mergea în concedii la Saturn
ori la Căciulata, la băi, pentru şalele bolnave. El a rămas acolo, în anii ’80, acolo e tinereţea lui, viaţa lui.
Acum, cu NATO, cu U.E., cu Goagăl, cu
wireless, cu droguri, cu travestiţi,
cu bau-bau Soroş, ce să mai priceapă?
Imaginea
de-acum a ţării e cam aşa: tinerii aleargă după tren, iar bătrânii îi trag de
spate înapoi, sau le pun piedică. E o gândire retrogradă, sau o nongândire,
fenomem specific popoarelor cărora le-a fost anihilat neuronul libertăţii de
analiză. În Occident, în ţările democratice părinţii îşi împing copiii către
viitor, la noi îi ţin lângă cururile lor să le miroase izul senectuţii
senilizate. Şi îi obligă, oarecum, să circule cu căruţele ancestrale, ignorând
trenurile care trec prin satul lor ducând viitorul cu ele. Aşadar, degeaba
alergăm acum după democraţie, civilizaţie, progres sau ştiinţă. Trebuia să
pornim pe acest drum în 1990, pas cu pas. Eram deja departe. Eram deja în tren.
Acum alergăm doar în colbul rămas între şine şi, când obosim, spargem seminţe
între dinţii cariaţi înjurând Guvernul.
Sorin
Oros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu