Articol despre frumuseţe

Motto: „ Frumuseţea trezeşte sufletul la viaţă” Dante Alighieri

   

Antonimul frumuseţii este urâţenia. Aşa cum există oameni, lucruri, locuri ori situaţii frumoase, există şi, toate astea, urâte. Oamenii preferă, evident, frumosul în detrimentul urâtului. Dar de ce, oare? Deşi ţine de imagine vizualizarea frumosului sau a urâtului naşte stări sufleteşti. Deci instrumentul de măsurare e sufletul. De ce nu vrea sufletul chestiuni urâte? Dificilă întrebare... Poate un răspuns ar fi faptul că urâtul produce suferinţă şi durere. Şi-atunci, în goana noastră iluzorie către viaţa veşnică încercăm să ne hrănim sufletele doar cu bucurii şi satisfacţii. Iar bucuria nu poate izvorî din ceva urât. Nu cred că se bucură nimeni când vede un om urât, o stradă cu gropi, un teren plin cu bălării, hârtii şi flacoane de plastic, un restaurant cu feţele de masă pătate, un om beat sau drogat care face scandal, ori manifestarea susţinătorilor P.S.D., cu mici şi bere, de la Căcâna. Toate astea sunt dizgraţioase, sunt imagini dezolante, triste şi fără farmec. Dar când vedem o persoană cu trăsături frumoase, elegantă, un bulevard impecabil asfaltat, un gazon tuns şi aranjat, un local frumos mirositor, aranjat cu stil, oameni care beau cu măsură şi degajă veselie ori o manifestare publică decentă, cu ştaif, sufletul se umple de bucurie. E plin de viaţă.

Cel mai simplu e cu oamenii. Când apare undeva o femeie frumoasă toţi bărbaţii devin, brusc, preocupaţi de ea. Încearcă să nu o piardă din raza vizuală şi îşi pregătesc replica de abordare. Dacă până atunci au fost apatici şi plictisiţi, când apare frumuseţea se trezesc la viaţă, devin cocoşei. Se dau peste cap să-i intre în graţii abandonând orice altă activitate. Dacă, însă, apariţia feminină e ştearsă, lălâie, boccie, şleampătă, grăsună, pitică şi cu bube, bărbaţii se comportă ca şi cum n-ar fi apărut nimeni. Nu o văd, nu îi interesează, o ignoră şi-şi văd de ale lor. Nu vor să cucerească ceva urât, ceva ce nu le trezeşte nimic în suflet şi, probabil, nici în pantaloni. Deşi doare, e firesc să fie aşa. Omului îi place ceea ce e frumos. Întrebarea care se pune e de ce există urâtul, atunci? Dacă tuturor ne place tot ce e frumos, oameni, lucruri, locuri, situaţii, de ce există şi varianta urâtă a acestora? Eu personal nu găsesc răspunsul la întrebarea asta. Poate că aşa e viaţa. Frumoasă şi urâtă, deopotrivă.

Sorin Oros

Poponari, jidani, cioroi şi maimuţe versus românul neaoş

Motto: „Orice jignire adusă unui om, indiferent cărei rase aparţine, este o denigrare a întregii omeniri” Albert Camus

Se spune că românul s-a născut poet. Că face haz de necaz. Că se descurcă în orice situaţie. Că e ospitalier şi primitor. Parţial, e adevărat. Dar de prostie nu prea se vorbeşte la acest popor. Şi aceasta e predominantă în comparaţie cu orice altă caracteristică a noastră.

În viaţă, cu toţii am întâlnit proşti atât de perfecţi încât ne întrebam dacă sunt vii şi dacă există cu adevărat. Nu interesează pe nimeni asemenea fiinţe vii şi vorbitoare în afara P.S.D.-ului, din patru în patru ani. În rest „dă-i în pula mea de proşti”! Aşa zic toţi. Şi se comportă în consecinţă. Adică, îi ignoră. Ei bine, aceşti proşti vii vorbesc. Şi în virtutea poeziei sau a hazului de necaz care transcende acest popor biruitor (în ce?), ei emit cuvinte care caracterizează lumea din jurul lor, din universul lor liliputan. Folosesc puţine cuvinte pentru a-şi exprima dârele de frânturi de gânduri şi emit răspunsuri apocaliptice. Exemple: „În ce ţară trăim? – Nu ştiu!”, „Ce zi e azi? – Mă scuzaţi, am emoţii!”, „În ce regiune a ţării trăiesc moldovenii? – Nu ştiu, că io nu-s de-aici!”, „Care e preşedintele ţării? – Iliescu!”, „Când se sărbătoreşte Ziua Femeii? – Nu ştiu io de-astea!”. Dar ce ştiţi, voi, mă? „Decât” să vă futeţi şi să lansaţi pe piaţă alţi oligofreni ca şi voi... Bun!

Trecem de ăştia şi ajungem la nivelul următor. Ăia mai umblaţi prin lume, cu liceul la seral şi cu „şcoala vieţii”. Ăştia ştiu să vorbească şi chiar au glume în repertoriu. Glume de care râd toţi proştii de pe lângă ei, dar care nu sunt decât nişte jigniri infecte, debile, care denotă o uriaşă precaritate intelectuală. Pentru ei evreii sunt „jidani împuţiţi”, ţiganii sunt „ciori”, negrii „maimuţe”, iar homosexualii „poponari”. Când sunt folosite aceste cuvinte absolut dezolante, lumea din jur se amuză şi se consideră superioară. Însă aceşti prostovani habar nu au cât de jos pot să fie pe scara valorilor umane, în comparaţie cu cei pe care-i jignesc. Iată de ce. „Jidani” celebri: Einstein, Freud, Boris Pasternak, Elvis Priestley, Arthur Rubinstein, Barbara Streisand, Madonna, Michael Douglas, Leonard Cohen, Bob Dylan, Steven Spielberg, Mark Zuckerberg, Itzhak Perlman, Natalie Portman sau Maia Morgenstern. „Ciori” celebre: Barbu Lăutaru, Anton Pann, Zavaidoc, Fărâmiţă Lambru, Gabi Luncă, Dumitru Siminică, Johnny Răducanu, Ştefan Bănică senior, Mădălin Voicu, Marcel Pavel, Marius Mihalache, Bănel Nicoliţă şi străinii Rita Hayworth, Yul Brynner, Michael Caine. „Poponari” celebri: Platon, Socrate, Michelangelo, Oscar Wilde, Ceaikovski, Hans Christian Andersen, George Washington, Marcel Proust, Freddy Mercury, Elton John, George Michael, Armani, Dior, Versace, Camus, Marcel Proust, Jean Marais. Lesbiene celebre: Martina Navratilova, Billie Jean King, Portia de Rossi, Jodie Foster, Eleanor Roosevelt, Conchita Martinez, Drew Barrymore, Nelly Furtado. Iar la final „maimuţele”: Denzel Washington, Morgan Freeman, Eddie Murphy, Wesley Snipes, Pele, Boney M, Halle Berry sau Barack Obama.

Sunt nume de personalităţi uriaşe, de sportivi mari şi de vedete, care intră la categoriile de care se hlizesc românii noştri neaoşi, tradiţionali şi proşti de bubuie. Sunt oameni de care proştii noştri nici nu au auzit vreodată, iar pe muzica altora, conaţionali, se distrau de minune. Mă gândesc la Fărâmiţă Lambru, Siminică, Gabi Luncă sau Copilul Minune!

În concluzie, v-aş sugera să le spuneţi tuturor oameni, să fiţi toleranţi cu cei care au altă culoare e pielii decât voi, altă religie sau altă orientare sexuală. Nu suntem toţi la fel, iar diferenţa dintre voi şi ceilalţi este că după voi nu rămâne nimic, pe când după cei pe care îi jigniţi au rămas opere de artă, simfonii, romane, studii de orice fel, realizări măreţe în sport sau în politică. Voi sunteţi nimeni, ei sunt oameni. Nu trebuie să-i iubiţi, ajunge doar să-i respectaţi şi să nu-i jigniţi. Pe voi cine vă jigneşte în afară de propria voastră prostie?

Sorin Oros

Teatrul vieţii

Motto: “Toţi oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori” Eugen Ionescu

         

Românul nostru franţuzit, Ionescu, autorul teatrului absurdului a surprins minunat, prin definiţia de mai sus, o caracteristică esenţială a omului: prefăcătoria. Niciun om nu spune întotdeauna exact ceea ce gândeşte şi nici nu acţionează mereu în acest sens. Se preface, adesea. Adică, joacă un rol. Al naivului, al timidului, al înţeleptului, al celui puternic, ori al celui amabil şi îngrijorat de soarta celui de lângă el. Credeţi că e chiar aşa? Nu. Pentru că omul are frici, are spaime şi îndoieli care-l fac să fie nesigur pe propria-i persoană. Şi-atunci se preface şi spune ceea ce crede că nu ar deranja. Spune ceea ce nu l-ar pune într-o situaţie ridicolă sau periculoasă. Gândeşte ceva şi spune altceva. Asta e prefăcătorie, sau, mai elevat spus, teatru. În teatru nimeni nu ştie la ce se gândeşte un actor pentru a reda o stare. Fiecare actor are laboratorul său de stări, de gânduri, de amintiri la care apelează pentru a fi ceea ce i se cere pe scenă. Reţineţi: pe scenă! Asta pentru că sătul de teatrul “trăit” pe scândura de brad, sub lumina reflectoarelor şi în faţa spectatorilor, actorul, pe stradă e un om ca oricare. E civil. E un om care iese la terasă să bea o bere. Care merge la magazine să-şi cumpere chiloţi, spumă de ras, tampoane (în cazul actriţelor!), bullion sau orez. Care stă la coadă la ANAF să-şi plătească impozitul pe casă şi pe maşină. În aceste ipostaze actorul nu joacă teatru. Dar… în aceste ipostaze, aproape toţi ceilalţi oameni joacă. Poartă măşti invizibile şi pozează în oameni puternici şi atotştiutori. Nu au defecte, nu au slăbiciuni, nu au lacrimi şi nici zâmbete. Au doar măşti. Şi un rol de îndeplinit: acela de actori pe scena vieţii. Nu-şi arată slăbiciunile şi nici trăirile, în public. Dar când ajung acasă, poate plâng. Plâng pentru că nu au destui bani să-şi cumpere un telefon modern sau o pereche de pantofi de firmă. Plâng pentru că se ceartă cu partenerul deşi, în public, pozează în perechea perfectă. Plâng pentru că îi doare nedreptatea lumii şi impotenţa lor de a schimba ceva. Plâng pentru că sunt singuri. Plâng pentru că îi doare succesul altora. Plâng… pentru că acasă nu mai joacă teatru. Acasă sunt doar ei, fără spectatori. Îşi lasă măştile pe preşul de la intrare şi devin oameni. În singurătate devin oameni. Ce tristeţe!

Există, însă, şi o categorie de actori cărora nu le ajunge scândura de brad pentru a se produce artistic. Şi îşi prelungesc scena şi în viaţă. Când ies cu amicii acaparează toată atenţia, gesticulează larg, vorbesc tare şi nasc un personaj ad-hoc. Ţin cu orice preţ să fie vedete, să fie atracţia serii. Zic unii că actorii care joacă teatru şi în viaţă nu au “ars” la maximum pe scenă, nu au “murit” pentru personaj şi s-au menajat. Probabil că aşa este. În viaţă există o compensaţie în toate. Dar, la urma urmei, cine sunt eu să-i judec pe oameni şi să cuantific cât şi cum joacă fiecare teatru, pe scena vieţii?

Sorin Oros          

Femeile şi vârsta

Motto: „O femeie poate să ţină un singur secret: vârsta ei” Voltaire

Ştim, cu toţii, că femeile sunt nişte fiinţe care nu prea pot fi înţelese şi explicate. Dacă despre bărbaţi ştim că au în cap femei, femei şi iar femei, despre ele nu putem spune că ştim ce au în cutia craniană. Adesea, nu ştiu nici ele însele. Şi, clar, fiecare dintre ele are altceva. Nu există un şablon după care să ne putem lua atunci când încercăm să înţelegem o femeie. Exact când credem că am înţeles ce vrea, femeia ne surprinde făcându-ne să ne pierdem logica. Într-o relaţie cu o femeie, unui bărbat niciodată adunarea simplă, 1+1=2 nu-i va da acelaşi rezultat. Poate fi 1,6, 1,8 sau 2,1. Nimeni nu ştie după ce reguli calculează şi nici ce reacţii fizice sau chimice se declanşează în ea, în urma interacţiunilor cu sexul tare. Cei care mă contrazic se amăgesc singuri. Ei cred că-şi înţeleg partenerele doar pentru că ele îi lasă să creadă asta. Am întâlnit mulţi bărbaţi care spuneau că totul a fost perfect, minunat, sublim, apoi, brusc, consoarta a cerut divorţul. E o chestiune de neînţeles pentru un bărbat, dar femeia înţelege şi ştie de ce nu-l mai vrea. Dar chiar dacă-i explică bărbatului, acesta nu poate să înţeleagă. El merge pe o logică firească a lucrurilor, iar nefirescul logicii feminine îl blochează.

Un aspect ilogic pentru un bărbat este vârsta femeilor. După 35-40 de ani toate femeile îşi ascund vârsta. Devine cel mai mare secret al lor şi unicul, după cum spune Voltaire. În rest, ele nu prea ţin secrete. Le place enorm să dezbată cu amicele tot ce află. Sunt uimite, şocate şi contrariate de orice acţiune făcută de vreo cunoştinţă de-a lor. Sunt invidioase până la ură pe vreuna care s-a căpătuit, măritându-se cu vreun Făt Frumos, deştept şi cu bani (deşi combinaţia asta de trei în unul nu prea există!). Da, femeile se urăsc infinit mai mult decât bărbaţii. Între ele e o perpetuă competiţie. Poate şi ăsta e un bun motiv de a-şi ascunde anii, mai ales în faţa... invadatorilor. Poate se gândesc că dacă-i spun craiului că au 40 de primăveri, acesta pleacă la una de 30. De parcă el, craiul, nu-i vede pielea, faţa şi ridurile. De parcă el nu pleacă, oricum, la una de 30 oricând. Pleacă, doamnelor! Şi ştiţi asta. Dacă aţi uitat recitiţi a doua propoziţie din acest articol. Obişnuiţi-vă cu acest fapt şi nu vă mai secretizaţi anii. Mai ales că unele arătaţi superb la 40-50 de ani. Şi, în plus, ştiţi ce e viaţa în comparaţie cu una de 25 al cărei singur atu e frăgezimea. Şi-atât! Consolaţi-vă cu ideea că şi fata crudă de 25 va ajunge coaptă, ca şi voi, peste 25-30 de ani.

Viaţa e simplă dacă o poţi înţelege.

Sorin Oros

Handicapaţii

Motto: „Mi-a fost milă numai de omul ridicol, de handicapaţi nu mi-e milă, eu nu-i jignesc cu mila mea, încerc să-i iubesc” Boris Marian Mehr

     

         

Azi o să vă vorbesc despre persoanele cu dizabilităţi. Nu, nu de ăia pe care-i facem noi handicapaţi, când ne certăm, ci de cei reali. Adică de persoanele care au o stare fizică, psihică sau mintală care limitează deplasarea, receptarea sau activitatea normală în societate. Persoanele cu dizabilităţi nu înseamnă, automat, persoane cu handicap. Lipsa accesibilităţilor generează handicapul. Adică, omul din scaunul cu rotile care nu are o rampă de acces, omul care nu aude şi nu are o proteză auditivă, omul care nu vede şi nu are un baston alb specific, ăştia au un handicap, care, în cele din urmă, e o problemă socială.

Cu dizabilităţile te naşti, handicapul îl primeşti pe parcursul vieţii, de la societate. Societatea asta de căcat, îmbibată până la saturaţie de corupţie şi de incompetenţă. Cum pizda mă-tii, vii tu, societate (sau Stat!) şi îl inviţi la biroul tău pe unul care nu se poate deplasa decât în scaun cu rotile, pe unul care are dizabilităţi psihice şi locomotorii, deopotrivă, ori pe unul care s-a născut cu un picior mai scurt cu 2 cm, iar, în timp, piciorul s-a scurtat cu încă 9 cm şi asta doar pentru a-l examina anual ca nu cumva ăla din cărucior să joace fotbal, oligofrenul să scrie doctorate, iar celuilalt să-i crească piciorul la loc, aşa cum nu era nici când s-a născut? Cine poate emite asemenea aberaţii? Ce creier de om poate scoate o asemenea lege? Să nu mai spun că pensia de handicap este una derizorie, în comparaţie cu pensiile speciale ale mizeriilor parlamentare care ar trebui să se ocupe de aceşti oameni, dar care nici măcar nu ştiu să vorbească, fără a avea deficienţe psihice ori mintale. Viorica Dăncilă e cel mai bun exemplu. E o persoană sănătoasă tun, dar cu un mare handicap în exprimarea cursivă în limba română. Ea nu e aşa din cauza societăţii, ci, exclusiv, din cauza propriei existenţe în care nu s-a lovit de nicio carte. Sau dacă s-a lovit, din greşeală, a pus leucoplast şi a mers mai departe.

Statule nenorocit, cum poţi, mă, imbecilule, să-ţi baţi joc de aceşti oameni cu nevoi speciale purtându-i pe la comisii care să constate că piciorul mai scurt cu 11 cm din 2017 e la fel de scurt şi în 2018? Sigur că sunt cazuri de oameni sănătoşi care au certificate de handicapaţi, dar asta se întâmplă fix datorită corupţiei. Am văzut destui orbi, cu patalama de handicapat conducând maşinile personale. Dar am văzut mult mai mulţi nenorociţi, nedeplasabili, oligofreni şi surzi, care nu beneficiază de nimic din partea Statului care-i iubeşte atât de mult. Şi asta pentru că procedurile sunt extrem de greoaie, cu comitete şi comisii „de-a-n pula”, care mută hârtii dintr-un birou în altul, în loc să se deplaseze la domiciliul amărâtului care e lovit de soartă. În loc ca Statul să aibă grijă de persoanele cu dizabilităţi, de orice fel, să le asigure pensii decente cu care să-şi poată plăti însoţitori, drăguţul de Stat îi poartă pe drumuri şi se roagă să moară repede, pentru a scăpa de ei. Dar de corupţii care te fut, non-stop, de ce nu vrei să scapi, Statule? Pentru că eşti handicapat, eşti neajutorat şi prost, şi nu ştii să ai grijă de oamenii mai puţin norocoşi în viaţă. Oligofrenule!

Sorin Oros