F.C.S. Becali

Motto: „Realitatea din România se reflectă în știrile TV: o combinație de confuzie, de prostie, de aroganță”  Andrei Șerban

        Omul nostru nu mai are nevoie de nicio prezentare. Îl știm toți, „de la cel cu țâța-n gură, pân’ la cel cu barba sură”. E mai cunoscut decât orice actor român, orice artist sau chiar decât președinții României de după 1990. El este însuși imaginea țării. Simbolul ei. Este aromân sau machedon, fiind mândru de originile sale străvechi. Mare credincios, ultrareligios, se afișează peste tot cu cruci și mătănii, ajută mulți oameni nevoiași cu bani, donează case, plătește operații și spitalizări extrem de scumpre, construiește un spital, ridică biserici din averea lui și este un enoriaș evlavios al Bisericii Ortodoxe de pe Muntele Athos, acolo unde merge de câteva ori pe an. O proporție covârșitoare a românilor se regăsesc în domnul Gigi, fiind ortodocși, habotnici și târâtori pe rotule, cu articulații distruse atunci când nu se află în preajma bisericilor, dar cu genunchi adolescentini atunci când înconjoară lăcașurile de cult cu iz de tămâie.

          Domnul Gigi nu are școală multă și nici cultură. A fost lăcătuș-mecanic și paznic la robineți, la o întreprindere din București, până prin anii ’90. Apoi și-a trăit viața și la 48 de ani a început să studieze Dreptul la o facultate privată, dar nu știm dacă a absolvit-o deoarece într-o vreme abandonase școala pentru politică și fotbal. Despre cultura sa e suficient să rememorăm celebrele-i replici savuroase, dar triste: „Doctorul mi-a zis că am creier de copil”, „Eu cu viața mea, în fiecare dimineață când mă dau jos din pat, fac istorie”, „Maieutică în sus, maieutică în jos. Ce tot atâta maieutică? Am eu mai multă maieutică-n mine decât toți filozofii ăștia care apar la televizor”, „Io m-am făcut, io pă mine”, „Fetele mele au fost fotografiate în toate pozițiile de toți oamenii. Nu mai vreau”, „Eu știu engleză, o simt în mine. O mai repet puțin, cam o lună și gata”, „Mie nu-mi place să citesc că-mi lăcrimează ochii, mă dor ochii, m-ai înțeles?”, „Și uite-așa, într-un an am scris patru cărți. Ceea ce mulți scriitori nu reușesc nici măcar într-o viață”, „Articolele din presă le citesc, dar nu le citesc eu”, „Poți să umbli cu câte femei vrei, dacă ești homosexual ești bolnav și nebun și la revedere”, „Da’ cine e dom’ne Nichita Stănescu? A adus mai mulți bani în România decât mine?”, „Maseuza am fredonat-o. Pentru că îmi place foarte mult”, „M-am certat cu Mitică Dragomir dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”, „Eu în tinerețe eram amfitrion pe oriunde mă duceam”. Și la acest aspect, acultural, românii se regăsesc în domnul Gigi. E unul de-al lor. Și ei, și el cultivă cultura aroganței.

          După Revoluție s-a îmbogățit. Ca mulți români. Afaceri cu blugi, săpun și țigări din Turcia, investiții imobiliare, fotbal. E ingenios, inteligent și speculativ. Un om prost nu putea să adune atâta bănet. A început să fie cunoscut și asta i-a plăcut. Celebritatea i-a mângâiat orgoliul, iar trufia și aroganța l-au propulsat pe micile ecrane. Presa l-a făcut idol, iar acum un sfert din copiii României vor să fie „domnul Gigi” când vor fi mari.

          Nu a făcut sport de performanță niciodată, dar a intrat în fotbal, ca afacerist. A preluat Steaua București, cu ani în urmă, dar nu a văzut această echipă ca pe una sportivă, ci ca pe o sursă glorioasă de produs bănet. Între timp a pierdut tot ce se putea pierde, prin Tribunale: stadion, siglă, palmares, denumire, simpatie, microbiști, galerie, dar trufia, orgoliul și aroganța îl fac să meargă înainte în iluzia că e specialist în fotbal. Și, este… Pentru că își umilește jucătorii la televizor după doar un meci sau două, chipurile motivându-i, își umilește antrenorii-marionetă spunând că nu sunt de F.C.S.B., deși toată lumea știe că domnul Gigi impune echipa și face schimbările, și speră că va vinde jucători cu 20 de milioane de euro. Mai nou l-a părăsit și locotenentul-prieten, coleg de temniță, domnul M.M. care, mai obiectiv, a sesizat că totul “se duce pe apa Sâmbetei”. Acum mai urmează doar să stea pe banca tehnică a echipei la următoarele meciuri. Doar că alea ar putea avea ora de începere 11. La matineu, în Liga 2. Așadar, steaua lui domn’ Gigi apune, iar F.C.S.B. nu e Steaua. F.C.S.B. e domnul Gigi. F.C.S.B. e doar o iluzie a unui om  credincios spre habotnicie, samaritean plin de grandoare, lipsit de cultură, dar plin de arginți, antrenor de fotbal autodidact și vedetă populară.

          Românii îl idolatrizează pe domnul Gigi chiar dacă e misogin, rasist și homofob. De ce? Pentru că majoritatea românilor sunt așa. Nu vrem străini, nu vrem femei egale cu bărbații și nu tolerăm homosexualii. Oare cum se simte soția domnului Gigi când îl aude vorbind la televizor despre condiția femeii în sport și în societate? Dar cele trei fiice ale lui? Sunt curios dacă o apreciază pe Simona Halep, machedoancă de-a lui, sau consideră că fata care și-a micșorat sânii trebuia să stea la cratiță?!

          Acum câțiva ani a făcut și politică, ajungând în Parlamentul European. Oare o fi vorbit în engleză pe-acolo? Sper că a reușit să treacă acea lună în care spunea că o învață. Dar asta nu știm, așa cum nu știm nici ce a făcut pe-acolo.

          Și pentru că e un războinic adevărat, așa cum se intitulează singur, domnul Gigi a ajuns și la pușcărie. N-a stat degeaba nici acolo, ci a scris cărți. Unele cu poze. Cu multe poze. Acolo a avut inspirație… Că i s-a scăzut din pedepsă, ori că izul de plagiat planează asupra operelor științifice ale domnului Gigi contează prea puțin. Le-a scris, e scriitor. Ca și Camil Petrescu ori Mircea Eliade. Nu mai contează nici că omul care și-a reparat Maybach-ul cu ranga a scris cinci cărți în câteva luni, și că nu va mai scrie niciuna decât dacă… Doamne ferește!, ce era să zic?!

          Dacă vreți să știți cum e România acum, studiați-l pe domnul Gigi. E imaginea ideală. Habotnică, fără cultură, pusă pe căpătuială, uneori milostivă, misogină, homofobă, atotștiutoare și războinică. Dar războinică în sensul că românii se războiesc între ei, nu că ar fi mari războinici luându-se de piept cu U.E. ori cu Rusia pentru drepturile sale.

          He-he-he-he-he… m-ați înțeles?

Sorin Oros

Caracal

Motto: „În Caracal, un bărbat iese dintr-un bar clătinându-se bine. Merge în parcare și începe să pipăie mașinile pe plafon.

-        Ce faci, frate, ce cauți? zice un trecător.

-        Îmi caut mașina.

-        Și de ce pipăi plafonul? Nu sunt toate la fel?

-        Nțțțț... A mea are girofar!”   Banc găsit pe net

Caracal este un orășel cu 30.000 de locuitori din județul Olt, fost Romanați. E atestat documentar din 1538, dar s-au găsit vestigii preistorice, din paleolitic, neolitic și epoca bronzului. Denumirea localității e ambiguă; unii susțin că vine de la împăratul roman Caracalla, alții că pecenegii ori cumanii îi ziceau cetatea neagră (kara kale). Până acum vreo lună, Caracalul era cunoscut drept orașul minunilor sau „locul unde s-a răsturnat căruța cu proști”. Este o întâmplare reală, nu e banc. După Revoluția de la 1848 chiar s-a răsturnat la Caracal o căruță cu mulțimea entuziasmată după succesul Revoluției. Mulțimea era compusă din oameni simpli, din popor, cărora li se spunea, în acele vremuri, „prostime”. Apoi, ceasul gării are înscrise patru linii în dreptul cifrei 4 – IIII, nu IV roman, cum e firesc. Tot o „minune” e și kilometrul de 800 de metri, precum și cimitirul situat pe strada Învierii. Nici pușcăria de pe strada Libertății nu e o glumă, așa cum la fel de adevărat este faptul că, la Caracal, a ars cazarma pompierilor. La categoria mituri se vorbește despre poarta furată de la Poliție, fabrica de gheață de pe strada Soarelui, fabrica de pâine de pe strada Foamei, sau singura școală din oraș care se numește Școala nr. 2.

La personalitățile date de Caracal putem vorbi de Iancu Jianu, celebrul haiduc a cărui casă încă există în oraș, poetul comunist Virgil Carianopol, actorul Silviu Stănculescu, jurnaliștii Marius Tucă și Dan Diaconescu. Nu știu dacă florin iordache – “altă întrebare”, fostul Ministru al Justiției cu celebra Ordonață 13 e o personalitate (poate în sens negativ!), dar și-ăsta a văzut lumina zilei în locul în care s-a răsturnat căruța cu proști. Cam astea sunt lucrurile pe care le știam, majoritatea dintre noi, despre Caracal, până acum o lună. Eu mai știam și că la Caracal funcționa, pe vremea când îmi serveam patria, un Batalion Disciplinar, cu care am fost adesea amenințat după cele nouă dezertări de la U.M. 1069, din Mihai Bravu.

Ei bine, în ultima lună, Caracalul a devenit o „bombă de presă” după ce o fată de 15 ani a fost răpită, violată și ucisă de către o arătare cu pulă. Bestia nu era la prima faptă de acest fel, recunoscând și comiterea altei crime precedate de viol, cu câteva luni în urmă. Și, e posibil să recunoască și altele. Arătări cu pule conduși de ele și nu de rațiune au mai fost și vor mai fi, din păcate. Dar caracaleanul ăsta, mai diabolic decât însuși Dracul acționa fără teamă, deoarece și-a asigurat o protecție solidă prin unii polițiști și politicieni locali. Ziariștii au dezvăluit aceste încrengături care se intersectează cu interlopii din zonă și trimit dâre de fum care miros a trafic sexual către Deveselu. Locul unde soldații americani își servesc patria. Deși am învățat la Geografie că SUA este o țară din America de Nord, istoria contemporană mă contrazice, soldații americani având o bucată de patrie și în patria noastră. Nefiind război mă gândesc că e traumatizant să tot freci pușca și s-o ungi, iar ghiulelele să-ți ruginească-n rastel. Sau în scrot. Iar caracalenii fiind ospitalieri, le sar în ajutor. La fel săreau și dacă erau zdrahonii lui Putin, să nu credeți că au vreo simpatie pentru „unchiul Sam”. Pe vremuri îi cinsteam pe vizitatori cu pâine și sare. S-a descoperit că sarea blochează sângele, iar  acum le dăm pizdă dulce.

În telefonul monstruosului purtător de pulă se găsesc numere de telefon ale unor polițiști caracaleni, interlopi și politicieni locali. O fi Caracalul orașul minunilor, dar nu cred că toți caracalenii își beau cafelele cu „elita” urbei. Să fie ăsta motivul pentru care polițiștii cu care a vorbit sărmana copilă, apelând 112, să nu acționeze prompt, legal și omenește? Înclin să cred că da. Tragedia din Caracal a devoalat nu incompetența unor procurori și polițiști, ci complicitatea acestora cu fiara Diavolului. Dacă cineva crede că zevzecul răpea fetele, le ducea acasă unde le bătea și le viola, apoi le tranșa și le ardea într-un butoi, fără să aibă complici ori să fie protejat de indivizi importanți, înseamnă că basmele lui Ion Creangă l-au traumatizat pe vecie. Caracalul nefiind New York, toți se cunoșteau cu toții. „Ciripea” careva când vedea fumul, ori când simțea mirosul de corp ars. Poate chiar a „ciripit”. Dar când polițiștii te asigură că totul e în regulă și că, poate, ăla arde deșeuri, tu ca și caracalean simplu ce mai poți face?! Ăsta nu e un caz clasic de răpire, viol și crimă, ci o rețea complicată de trafic sexual, în care purtătorul de pulă asasin e doar un pion. Caii, nebunii și regele stau pitiți la liziera pădurii, peste osemintele victimelor nefericite care au avut ghinionul să urce în mașina transformată, cu grilaj, a psihopatului.

Mă tem că acest caz nu va fi rezolvat, în totalitate, niciodată. Și mă mai tem că purtătorul de pulă asasin „va fi sinucis” în penitenciar pentru a nu ceda nervos, și pentru a nu „decarta” numele oamenilor onorabili din minunatul Caracal.

Sorin Oros

Măsura lucrurilor

Motto: „Adevărata „măsură” a vieții unui om nu se poate obține decât prin „lipsa de măsură”, dorind „fără măsură”, îndrăznind „fără măsură”, iubind „fără măsură” Octavian Paler

        Să faci totul cu măsură! Auzim replica asta mereu. Și cred că e bună, e adevărată. E bine să avem măsură în tot ceea ce facem. Dar cine stabilește măsura exactă? Care e măsura corectă?

          Când iubim mă îndoiesc că ne punem o măsură peste care să nu trecem. Nu ne programăm să iubim 50% sau 80%! Iubim! Nimeni nu cred că știe care e măsura iubirii. Toți iubim fără măsură pentru că iubirea este nemăsurabilă. Ca și ura. Când urâm, îl urâm doar puțin pe cel care ne-a făcut rău? Bine, mă refer la oameni, nu la sfinții care nu urăsc niciodată. Pe-ăia-i întâlnim doar în cărți și în pildele bisericești. Dar oamenii nu sunt personaje livrești; ei iubesc și urăsc, deopotrivă.

          Când gândim, la fel, nu cred că ne impunem o măsură. Chestiunile metafizice nu au măsuri, nu le putem cântări sau controla. Niciun sentiment nu are măsură, așa cum nu are nicio acțiune a neuronilor. Sunt lucruri pe care le simțim, nu le cântărim.

          Dar ce facem cu lucrurile fizice? Cu mâncarea, cu alcoolul? Ce facem cu tot ce implică  o acțiune fizică: cu săpatul în grădină, cu cositul, cu alergatul la un concurs, cu munca noastră de zi cu zi, oricare ar fi ea? Aici intervine limita, măsura. Cum nu suntem la fel, nu putem nici mânca la fel, și nici cosi la fel. Un gurmand înghite-un pui la o masă, un anemic cât un țâr, îl dovedește în trei zile. Niciunul nu va fi sănătos; primul crapă de prea mult, ultimul de epuizare, de prea puțin. Cu alcoolul e la fel. Un alcoolist care soarbe trei litri de vin zilnic e pasibil de o ciroză galopantă. Dar nici ăla care n-a pus alcool în cerul gurii, de ani de zile, nu e chiar sănătos. Dacă nu la interne, cel puțin la cap tot are o hibă. Până și doctorii spun că un pahar de vin pe zi e medicament natural. Sau o pălincă. La cosit sau la sapă iarăși măsura e ambiguă. Unul obosește mai iute, altul e cardiac, unul are 20 și altul 50 de ani. Nu există o măsură fizică pentru muncă. Pentru capacitatea de muncă, mai exact. Cu alte cuvinte, măsura e variabilă, de la om la om, și la muncă, și la mâncare, și la băutură. Doar iubirea și gândurile noastre sunt fără măsură, fără limite. Dar când bem până ne pișăm pe noi și cădem prin șanțuri, e clar că am depășit măsura. Când halim ca disperații rămași după Holodomorul din Ucraina, apoi vomăm sau crăpăm, iar am depășit măsura. Am avut un amic care defeca de trei ori pe zi, până-nfunda „buda”. Era cât un elefant adolescent. A crăpat într-o zi, sărmanul, cu mâncarea pe masă. Am avut prieteni care-au crăpat și din cauza surplusului de alcool. De-ăștia care-au dat ortu’ popii pentru c-au iubit sau au gândit n-am avut. În concluzie, cum spuneam la început, măsura e bună. Fără ea riscăm să devenim animale grotești, pe două picioare, plătind tribut, adesea cu viața, poftelor gastronomice ori bachice. De ce să mănânci un pui la o masă când pot mânca din el trei oameni, sau îl poți mânca singur în trei zile? De ce să sorbi o ladă de bere la un chef, să spargi totul în jur și să-i tai jugulara iubitei, când poți bea cu măsură, iar iubita să-ți arate jugulara în fiecare din zilele următoare?

          Cum spuneam, măsura e variabilă, de la om la om. Fiecare simte cât poate duce. În cazul alcoolului și a mâncării, e posibil ca granița să fie insesizabilă pentru unii. Se amăgesc singuri spunând că nu sunt alcoolici, dar beau zilnic, după măsura lor. Gurmanzii la fel, au măsura gurii nemăsurată. E trist să nu ai control asupra poftelor tale, care, fără măsură te trimit mai repede în locul în care nicio măsură nu mai are relevanță. Adică, pe lumea cealaltă. Acolo unde nu e durere, nici întristare, nici băutură și nici mâncare...

Sorin Oros

Dileme tâmpite

Motto: „Dilema este o situație în care, orice variantă ai alege ești găsit în neregulă” Cicero

        Dacă există unele cuvinte de ce nu există și lucrurile pe care aceste cuvinte le definesc? Mă gândesc la perfecțiune sau infinit. Infinitul este ceva... nedefinit, iar perfecțiunea mă tem că nu a întâlnit-o nimeni. Am mai putea discuta despre Rai și Iad. Cum sunt ele, cine le-a văzut vreodată? Dar fundul pământului ce este? Vârful poate să fie Everest sau Kilimanjaro, dar fundul? Se vorbește de viteza luminii, dar de greutatea ei nimeni nu zice nimic. Sau de gustul ei? O fi dulce, sărată sau acră? Când spun „mă doare-n cur de voi”, de fapt, nu mă doare nicăieri. Efectiv, nu simt nicio durere. Nu mă doare niciun organ, deci nici gaura curului. În schimb, dacă te doare burta, piciorul, capul sau mâna, simți. Să-nțeleg că gaura curului nu este importantă? Morala creștină ne spune să nu mințim. Dacă ați întâlnit un om care nu minte, dați-mi de veste. Tot morala creștină spune să nu preacurvim. Adică, să curvim, dar nu prea mult. Cât e mult și cât e puțin? Bordelurile sunt cât se poate de reale, iar amanții își trăiesc voluptos clipele furate vieții doar pentru ei. Și tot morala asta creștină ne interzice să ucidem. Dar vedem destul de des, în jurnalele de știri, oameni care au ucis. De peste 2000 de ani omenirea se întreabă ce a fost mai întâi, oul sau găina? Răspunsul e incert încă. Dar nimeni nu se întreabă dacă puteau să apară, și oul și găina, fără cocoș. Biologia ne spune că un ou necocoșit e doar un ou necocoșit. Util pentru omletă, ochiuri sau consumat fiert. Dar nu un ou din care să iasă un pui. Integrarea cocoșului în această ecuație păsărească sporește dilema, dar e departe de a creiona un răspuns ferm. S-au inventat tot felul de pastile, pentru orice. Inclusiv pentru potență, să stai cu penisul erect. Dar, dacă oricum murim, de ce să mai stai cu el erect? Nu mai bine se inventa pastila pentru nemurire? Dacă ești viu, e viu și penisul. În general, pe autostrăzile lumii viteza maximă legală e de 130 km/oră. Atunci de ce se construiesc mașini care ating peste 200 km/oră? Cine are voie să circule cu această viteză și unde? Se vorbește mereu de pacea mondială. Toate guvernele lumii susțin că vor să fie pace. Dar toate se înarmează, industria militară este în continuă creștere și specialiștii inventează arme chimice, biologice și nucleare tot mai sofisticate. Ca să institui pacea e nevoie de bombe, de gloanțe, de tancuri și submarine? Se știe că politicienii mint și sunt corupți. Dar oamenii îi aleg în continuare. Asta înseamnă că oamenii vor să fie mințiți și furați. Mulți bărbați își iubesc femeile la început. Apoi, după câțiva ani, unii le lovesc. Ce îi împiedică să le părăsească fără să le lovească? Dacă bați o femeie, cu câtă “dragoste” va mai face ea dragoste cu tine? Se pare că unii preferă ca femile să-i iubească de teamă. Ele îi iubesc cu o dragoste temătoare, iar ei le iubesc cu o ură drăgăstoasă. Dacă rămân împreună înseamnă că sunt la fel. E greu de înțeles cum poți să lovești ceea ce iubești. La fel de greu de înțeles e și femeia care știe că iubitul ei îi va „sparge fața”, dar îl slugărește în continuare. Ba mai mult, îi oferă și pizdă. Oamenii de știință afirmă că sufletul are 21 de grame. L-o fi cântărit, pot să înțeleg asta. Dar de văzut, cine l-a văzut? Cum poți cântări ceva ce nu vezi, ceva ce nu poți pune pe cântar? Tare deștepți sunt oamenii ăștia de știință... Deși încă nu au reușit să descopere leacul împotriva prostiei. Iar prostia este una dintre cele mai mari tare ale omenirii. Dacă ar fi eradicată ar exista pe pământ doar oameni deștepți. Dar Dumnezeu s-a gândit să ne ofere diversitate. Deși ne-a dat tuturor creierul la același gramaj, nu mai depinde de el câtă minte avem. Mai ales că nici aceasta nu poate fi cântărită.

          Tâmpite dileme mă bântuie. Dar mă bucur că nu pot găsi răspunsul la toate. În fața unor certitudini omul poate claca. Prefer să caut în continuare atâta timp cât Universul îmi va permite acest lucru. E un lucru relaxant.

Sorin Oros