Moartea ciumei… o posibilă renaștere politică?

Motto: “Toți corupții, toți penalii,

              Traseiștii și venalii

              Sunt de condamnat la voi

              Da-i primim cu drag la noi…” George Budoi

          După 30 de ani, timp în care mișcarea social-democrată a condus România, se pare că aceasta dă semne de impotență politică. Ceea ce cred că e foarte bine. Mă explic. Social-democrația este, în esență, o doctrină bună. Sigur, cu elemente extrase din doctrina comunistă, în care pălmașii trebuie să fie egali cu bogătașii, cu elitele, și alte asemenea inepții. La noi, această mișcare social-democrată a deraiat de la cursul firesc. Evident, din cauza liderilor, apoi din cauza căpușelor din jurul lor. La început amărăștenii (și la cap și la buzunar!) au fost încântați că sunt ajutați de acest partid care se apleacă asupra nevoilor omului de rând. Iar partidul nu i-a dezamăgit. A dat la ajutoare sociale cât pentru întreaga Africă. Astfel și-a cumpărat electoratul, mai adăugând înainte de alegeri punguța cu de-ale gurii. Între timp, liderii și căpușele lor au început să sape economia, să-și umple conturile și burdihanele, să-și angajeze odraslele, frații, surorile, mătușile, copiii din flori, mamele și mamelele amantelor. Prostimea nu a observat acest lucru pentru că partidul le dădea bani, iar ei stăteau acasă. Sau la birt. Omului simplu poți să-i spui că faci autostrăzi pentru că nu-l interesează. Nici măcar nu va circula pe ele pentru că nu iese din bătătura casei. Dar dacă-i dai câteva sute de lei ajutor social, în fiecare lună, îi mai pui cinci lei la pensie, la doi-trei ani, îl mai lovești c-o făină, c-un ulei și cu-n zăhărel, e omul tău. Rămâne setat pe o idee fixă: psd-ul ne-a dat! Acest partid social-democrat a știut să speculeze problema oricărui om simplu – să-i umple mațul – fără ca acesta să muncească. Mă rog, unii mai munceau… peste saltelele soioase munceau la bucile Julietelor lor. Pentru “alocății”. La șapte-opt copii se adună ceva. În ultimii ani partidul social-democrat a devenit o forță de nezdruncinat. Nu mai putea fi distrus de nimeni… decât de oamenii săi. Escaladarea la cârma partidului, a cariatului încarcerat și sărac (ca orice membru social-democrat!) a însemnat începutul sfârșitului acestui partid-stat. Au apărut fisuri (aproape anale, dar penale cu certitudine!) printre oamenii de bază, iar partidul a dat semne de slăbiciune. Coroborat cu atitudinea tineretului școlit și a antreprenorilor blocați într-o birocrație aiuristică, liderii social-democrați au clacat. Oamenii au înțeles că votul este o armă și au început să o folosească. În paralel, i-au ajutat pe cei orbiți de vraja pesedistă să vadă realitatea. Unii au înțeles, alții continuă să se lase impregnați de pata de ulei și de dulceața zahărului. Dar deja balanța înclină în altă parte. După 30 de ani poporul vrea altceva. Vrea altă clasă politică. Alte fețe, alți oameni. Partidul social-democrat e posibil să fie aruncat la gunoi. Însă nici liberalii sau ceilalți, care-au schimbat și au inventat tot felul de partide noi, cu aceiași oameni, nu stau bine. Lumea s-a săturat de Ponta, de Băsescu, de Orban, de toți cei care stau de ani de zile prin Parlament. Toți au schelete prin dulapuri. Poate cineva să creadă că Ponta din Pro România e alt om decât Ponta din psd? Gândește altfel, acționează altfel? Nicidecum.

          După părerea mea partidul care poate da un impuls renașterii clasei politice românești este U.S.R.-ul. Oamenii de aici nu au fost prin alte partide, sunt tineri și au școala făcută la timp și la zi, sunt dornici de schimbare și sătui de stagnare. Nu sunt perfecți, nu le știu pe toate. Dar Napoleon era perfect? Cred că dacă au intrat în politică înțelegând că rolul lor este de a reclădi țara sunt șanse ca acest lucru să se petreacă. Dacă au intrat sperând să facă bani, vor fi doar niște social-democrați cu față umană, cum spunea bătrânul comunist care se încăpățânează să rămână printre cei vii. Miza este uriașă pentru U.S.R. Pot scrie istorie sau se pot căca pe ea.

Sorin Oros

Timpul

Motto: „Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp” Garabet Ibrăileanu

          Nietzsche definea timpul ca fiind „focul la care toți ne ardem existența”. Ce poate fi mai adevărat de atât? Omul își „arde” existența, adică și-o consumă trăind. În tinerețe nu conștientizăm acest lucru, ne spunem că avem toată viața înainte. Și nici nu simțim cum trece timpul, cum ard secundele, cum se topește clipa. Nu ne gândim la timp, ci la viață. Care este tot timp, de altfel, pe care noi îl „ardem”. Trăim viața și încercăm să ne bucurăm de ea. Apoi, pe la 45-50 de ani ne dăm seama că timpul trece. Sau, după Ibrăileanu, că noi trecem prin timp. Și, paradoxal, la maturitate trecem prin timp cu o viteză uluitoare. Aproape alergăm. Pentru că azi e luni și constatăm că, de fapt, e sâmbătă. Am mai alergat printr-o săptămână, printr-o lună, printr-un an. Alergăm continuu spre moarte. Doar ăia care nu trăiesc viața, care simt că se plictisesc, doar ăia merg la pas prin ea. Pentru ei timpul trece greu. Se chinuie cu acest timp care le-a fost alocat. Dar să afirmi că te plictisești în viață mi se pare de neconceput. În mod normal nu prea ai timp ca să te plictisești în... timpul tău. Dar se întâmplă ca unii doar să stea și să nu treacă prin timp. Cred că e un chin, dar nimeni nu are ce să facă decât ei înșiși. Asta dacă mai au timp.

          Îi auzim pe unii spunând: „Pe timpul meu era așa...”. E incorect. Ei erau așa în acel timp. Timpul nu se schimbă și nu trece. Doar omul se schimbă, parțial, și „se trece” indubitabil. Omul nu rămâne așa cum e, nu rămâne la 30 de ani (să zicem!) exact așa cum va fi la 70. El își „arde” existența, și-o trece prin timp. Timpul doar stă. Și face asta deoarece are destul... timp. Omul, însă, nu are. Are doar o perioadă din acest timp pe care, indicat ar fi, să și-o petreacă trăind. Dar atât de puțini dintre noi o facem! La tinerețe ne credem nemuritori și ne spunem că mai avem destul timp până la bătrânețe. La maturitate constatăm că bătrânețea bate la ușă, iar noi ne-am risipit în orgolii mărunte, prostești, că puteam face mai multe, ori că există boli incurabile pe care, poate, le puteam evita dacă știam să trăim. Iar la bătrânețe am vrea să dăm timpul înapoi și să o luăm de la capăt. Dar cum timpul stă, el nu poate fi dat nici înainte, nici înapoi. Și-apoi, după ce ai ars un buștean într-un foc cum îl mai poți reface din cenușă?

          Noi suntem acum în timp. Avem datoria de a trece prin el. Asta pentru că nu vom primi a doua șansă. Vor urma ceilalți, care vin din urmă. Timpul îi așteaptă.

Sorin Oros

Coșmarul

Motto: „Am avut vise și am avut coșmaruri, dar am învins coșmarurile cu ajutorul viselor” Jonas Salk

       

          Zilele trecute cam pe când se vota noul Guvern al domnului Ludovic Orban, am ațipit. Nu prea dorm după-amiază, dar s-a întâmplat. De obicei, dorm ca un nou-născut, hrănit și spălat proaspăt. Adică, beton. Acum am avut cel mai urât vis din viața mea. Un coșmar. Visul era așa... eram pe un câmp cu trandafiri roșii. Vară frumoasă, caldă. De departe se auzeau valuri. Am rupt câțiva trandafiri și am pornit înspre valuri. Am ajuns în Vama Veche, locul meu drag. Plin de nimfe superbe, goale și bronzate. Poezie... Brusc, din valuri apare o femeie cu coc, de vârstă incertă și cu chip bolovănos. Vine direct la mine și mă umple de spume. Spumele mării amestecate cu spumele de la gura ei. Și începe să-mi vorbească pe un ton monoton, liniar, asemănător cu al Președintelui Johannis: „Bă, băiatule, ce tot ai cu mine? Sunt femeie, în primul rând, și ar trebui să mă respecți. Tot ce-am promis am făcut împreună cu colegii mei, v-am dat salarii mari, pensii mari, am dezvoltat satele, am scos țara din noroaie, am făcut toalete în școli, am făcut stadioane, am tăiat „pamblici”, am făcut totul pentru această țară (pe) care-o iubesc. Iubesc acest popor, motiv pentru care nu am învățat nicio limbă străină, cu toate că „orice om îi este teamă” să vorbească la Bruxelles. Eu am făcut-o și m-a(u) aplaudat cetățenii europeni. În romgleză de Videle, dar tot e ceva pentru cei din arborele meu ginecologic, care au fost analfabeți. Eu știu alfabetul, dar n-am timp să gândesc pentru că gândesc pentru toți românii. Așa că mai lasă-mă-n pace cu prostiile tale”! Am rămas fără aer pe toată tirada ei. Mi-am acoperit stângaci penisul cu prosopul (norocul a fost că membrul era flasc, nu erect!), mi-am șters cu dosul mâinii spumele ei (ale mării, nu!) și i-am zis în timp ce scriam cu degetele prin nisip „muie psd”: „Măi muiere! Ești atât de proastă încât transformi toți bărbații planetei în misogini. Nu ai niciun merit că ai ajuns sus, poate ai supt prepuțuri erecte (nu ca și al meu!), ori, poate ai cotizat la Taurul din Rahova. Nu ai făcut nimic, nu știi să scrii, nu știi să vorbești corect limba țării tale, faci dezacorduri, confunzi sensurile cuvintelor, ești jalnică, urâtă și proastă. Te-mbraci ca o matracucă de la țară, cu broșe peste cuverturi, dar te crezi mare doamnă. Surâzi ca o vacă tâmpă, îi amăgești pe sărmanii de la sate să te voteze, dar câștigi mii de euro, iar ei rezistă cu pensiile de la C.A.P. Crezi în Dumnezeu, proasto? Și de ce fugi de cei care te contestă și te huiduie? De ce te furișezi ca un hoț, pe ușile din dos, în orașele în care lumea strigă că ești analfabetă? Le poți demonstra că nu ești? Nu ți-e rușine să fii umilită și ironizată pe oriunde mergi, prin țara pe care-o iubești? Cine te apreciază, proasto? Câți oameni cu școală o fac, imbecilo? Hai, dispari iute de unde ai venit și nu uita niciodată: ești o proastă și așa te va consemna istoria”! Femeia și-a scos broșa și a vrut să mă înțepe-n inimă, dar a tras-o iute un slugoi frumos ca un chiparos căruia-i plac curvele, după propria-i mărturisire. Apoi au dispărut în valuri. Nu mi-a zis cine e, de unde e, cum o cheamă, nimic. M-am trezit transpirat, șocat, puțin speriat. E normal, de altfel, oricărui om îi e teamă când se întâlnește cu proștii. Chiar și în vis.

Sorin Oros

P.S. Apoi am plecat înspre secția de votare pentru a-mi îndeplini visul de a scăpa de proști, pentru a nu mai avea coșmaruri. Ceea ce vă îndemn să faceți și voi. Azi și întotdeauna. Mereu.

Profesioniștii care știu totul

Motto: „Orice profesionist a fost amator la un moment dat, dar nu orice amator poate deveni profesionist” Sorin-Daniel Stoicănescu

                             „Partidul e-n toate,

                             E-n cele ce sunt

                             Și-n cele ce mâine vor râde la soare.

                             E-n pruncul din leagăn

                             Și-n omul cărunt,

                             E-n viața ce veșnic nu moare.”

          Omulețul ăsta, George Lesnea, a avut gura aurită când a scris aceste versuri, mizerabile, de altfel. Dacă la început le-a închinat ode Regelui Carol al II lea și Mareșalului Antonescu, imediat după schimbarea regimului și-a înmuiat penița-n găoz și a ridicat partidul comunist în slăvile cerului. S-a adaptat. Exact ca românul fără caracter. Exact ca românii care-au sărit din partid în partid. Exact ca noi, aproape toți, care trăim în această țară care și-a pus în funcțiile de conducere cei mai buni profesioniști. Se-nțelege că ei n-au nicio legătură cu partidele din care fac parte, fiind cei mai buni profesioniști, pe merit, și fiind recomandați exclusiv, de profesionalismul lor desăvârșit. Adică, de felul în care știu, profesionist, să smulgă leuțul nou din ghearele ascuțite și fioroase ale Statului. Sunt niște oameni buni, cu suflet mare, care eliberează leuțul din strâmtoare. De ce să stea-nchis, precum vechii tovarăși la Doftana, și să nu zburde prin lumea mare?

          Când câștigă un partid alegerile, mai ales cu un scor consistent și liniștitor, „leii” din teritoriul actual al României zburdă de bucurie că vor putea dresa leuții noi care stau închiși prin Trezorerii. Astfel, Regele „leilor” din fiecare haită administrativă (dacă n-aveți poezie-n voi puteți citi județ!) face ședință cu lighioanele care-l ascultă docile și dictează: „Leul” 1 la Finanțe, „Leul” 2 la Teatru, „Leul” 3 la Spital, „Leul” 4 la Apă, „Leul” 5 la Transport, „Leul” 6 la Sport, „Leul” 7 la Învățământ, „Leul” 8 la Drumuri, „Leul” 9 la Poliția Locală, „Leul” 10 la... Aer. Prin urmare, se organizează concursuri legale, în falsitatea lor, și șefii vechi sunt trimiși la plimbare pentru a putea fi aburcați în tronuri, „leii” noi. Care, fără nicio pregătire profesională în domeniul pe care-l vor coordona, vor trece la treabă. La treabă mare. Nu, nu se vor căca pe ei, ci pe subordonați. Pe care îi vor năuci cu deciziile impuse, vor bate pasul pe loc, dar vor elibera leuții cei noi. Nu interesează pe nimeni că vechiul manager a avut rezultate, a fost corect sau că a fost un bun profesionist în domeniul său. Nu. Este dat jos și partidul își pune omul. Iar ăsta nu trebuie să știe nimic decât să execute ceea ce dictează șeful ăl mare. Ăsta e motivul pentru care avem analfabeți în Guvern, mecanici auto în funcții de conducere ori secretare videliene ministrese și prim-ministrese. Orice prostovan care intră în partidul care trebuie are șanse să ajungă manager, ministru sau mare șef. Dacă a greșit partidul sare iute-n altul și devine om de bază. Asta e marea crimă a guvernărilor post-decembriste. Ăsta e motivul pentru care țara a fost jefuită de niște imbecili care au intrat în politică, exclusiv, pentru a fura și a nu face nimic. Cunosc personal un caz la o instituție de cultură, la un Teatru, unde „leul” cel mare, chelios și mare doctor în orice și-a pus „țărănoiul” șef peste arta teatrală. Iar ăla, mare economist care falimentase înainte vreo două societăți comerciale, nu făcea nimic decât își lua leuțul nou. Stătea în biroul de 2 mp, citea presa și se uita la televizorul cu diagonala de 1,80 cm. Apoi își lua servieta comunistă și se căra bucuros că a mai trecut o zi. Păi, poate să meargă o instituție, un oraș, o țară bine cu asemenea profesioniști? Până când nu vor fi în funcțiile de conducere, ale oricăror instituții, oameni care se pricep în acele domenii, nimic nu va merge bine. Și leuții noi se vor evapora, iar politicieniii și slugile lor vor prospera.

Sorin Oros