100

Motto: „ Acum o sută şi ceva de ani

               Am făurit o Românie nouă,

               Cu sânge apărând-o de duşmani,

        S-o vândă unii după optze’j’nouă.” 

Stelică Romaniuc

      

         

În 1918 provinciile româneşti s-au unit şi au format România Mare. Datele şi amănuntele le găsiţi pe Wikipedia dacă sunteţi interesaţi. Eu vreau să vă supun spre analiză ce s-a petrecut în aceşti o sută de ani în România şi în lume.

Din 1918 până în 1946 România a avut un regim democratic. Deci, 28 de ani. Atunci, se spune, ţara a dus-o cel mai bine, iar Bucureştiul era “micul Paris”. Sigur, exceptând anii războiului, 1939-1945, în România se trăia bine. Apoi au venit comuniştii. Blestemaţii ăştia, fără şcoală, fără cultură, fără scrupule au pus mâna pe ţară şi, deşi au construit-o, sacrificiile nu se justifică. Din 1946 până în 1990, comuniştii au transformat România într-un lagăr. 44 de ani. Au fost sacrificii umane, economice şi sociale. Demnitatea umană a fost călcată în picioare şi-a înflorit delaţiunea, teama şi spălarea creierelor. Au murit oameni nevinovaţi în temniţe doar pentru că erau intelectuali şi anticomunişti. Au murit muncitori clădind comunismul, la Canal, la Casa Poporului şi în mine. Oamenii nu aveau hrană, electricitate, combustibil, nu aveau mai nimic. Ba da, aveau obligaţia de a-şi turna colegii la Securitate. Pâinea, uleiul, zahărul, făina erau raţionalizate, iar în magazine găseai doar conserve din peşte, chifteluţe din peşte şi creveţi vietnamezi. Electricitatea se lua zilnic câteva ore, seara, când oamenii erau acasă şi aveau nevoie de ea, nu aveai benzină să poţi circula cu Dacia 1300 pe care ţi-o cumpărai după aşteptări îndelungi înscris pe lista întreprinderii la care munceai. Latura socială era moartă, de asemenea. Spectacole măreţe despre “Cântarea României”, piese de teatru ideologice, cu “omul nou” creat de comunişti, divertisment doar  o oră, duminica la televizor, pentru că-n rest erau difuzate marile realizări ale lui Ceauşescu şi-a Lenuţei, chimista, nu puteai pleca în concedii în străinătate decât după zeci de verificări ale arborelui genealogic de către tovarăşi. Ce Brazilii, Madagaskare, Dubaiuri, Spanii, Italii, Tunisii ori Grecii? Amare, Căciulate, Sovate (să se prindă sămânţa viitorului şoim al patriei!), Saturnuri şi Eforii. Defilări pe 1 Mai şi 23 August şi Hora Unirii pe 24 ianuarie. Atât! Calculatoare, telefoane mobile, tablete? Poate piramidon… Îmbrăcăminte de firmă, ţipătoare şi colorată? B.M.W.-uri, Audi, Mercedes-uri? Kiwi, mango, papaya, roşii cherry, bame? Pizza, hot-dog, spaghetti bologneze? Geamuri termopan, vopsea lavabilă? Canale tv porno, creştine, de ştiinţă, gastronomice sau cu filme artistice imperialiste? Utopii. Toate astea de mai sus se găseau în Occident, nicidecum în România comunistă.

Apoi, din 1990 şi până azi trăim într-un regim democratic. Aşa e oficial. Concret nu e nici pe departe aşa. Democraţia e la suprafaţă, pe etichetă, dar în fondul problemei se regăsesc tot comuniştii. Neocomuniştii, cei cu faţă umană. Impuşi şi acceptaţi de Iliescu din 1990 încoace. Cei din eşalonul doi, cum susţin unii şi mă tem că au dreptate. Ăştia au luat puterea după Revoluţie şi o ţin cu dinţii. Acum le avem pe toate cele descrise mai sus, dar nu mai avem demnitate. Şi democraţia asta românească a mai venit cu ceva. A relevat uriaşa prostie a acestui popor. Mai ales în ultimii doi ani. Electoratul P.S.D.-ului, al neocomuniştilor e campion în etalarea prostiei. Cu ajutorul acestui electorat au pus în vârf “monumente” ca Şerban Nicolae, generalul Oprea, Carmen Dan – văduva, transpiratul ăla de la Economie, şi, cu toţii, depăşiţi de dama de Videle. Asta e fabuloasă. Pur şi simplu, când o văd îmi vine să plâng. Deh, aşa sunt eu, mai sensibil. Tanti Viorica şi cu domnul Ion I.C. Brătianu pe acelaşi fotoliu! La interval de o sută de ani. Mor cuvintele aici… nu se mai poate spune nimic. Ăsta e motivul pentru care plâng când o văd şi o aud pe tanti Viorica.

Dar să vedem ce au făcut ceilalţi în ultima sută de ani. Printre altele au inventat:

- energia nucleară

- computerul

- avionul

- automobilul

- racheta

- submarinul

- antibioticul

- televiziunea

- internetul

- radioul.

În acest timp noi i-am persecutat pe evrei, ne-am aruncat elitele în puşcăriile comuniste, unde majoritatea au murit, am înlăturat intelectualii şi oamenii de ştiinţă din funcţiile de conducere şi i-am pus pe muncitorii semianalfabeţi loiali P.C.R.-ului, am călcat în picioare drepturile omului şi i-am uniformizat pe toţi, am instaurat teroarea în societate, şi întunericul şi frigul în case, ne-am turnat la Securitate prietenii şi familiile, i-am tolerat pe hoţii şi analfabeţii neocomunişti, am acceptat ascensiunea “ciumei roşii” care acum a cangrenat societatea, am ridicat şpaga la rang de artă, am legalizat furtul banului public şi tăcem, în continuare, când îi vedem pe cei din Parlament şi Guvern că nu pot lega o propoziţie simplă în limba maternă. În aceşti o sută de ani, România nu doar că a bătut pasul pe loc, dar a şi regresat. Lucrul cel mai grav este că a permis analfabeţilor să decidă. Dacă erau contemporani, tanti Viorica era, cel mult, femeie de serviciu la şcoala la care studia băiatul lui Ion I.C. Brătianu. În 2018, însă, ea ocupă fotoliul de Prim Ministru al României şi nici măcar nu ştie nimic despre predecesorul ei. Culmea e că nu ştie nici ce înseamnă predecesor.

Cred că în Anul Centenarului ar trebui comemorată moartea României demne şi nicidecum sărbătorită România, ca stat democratic şi european.

Viorico, m-ai transformat într-un misogin şi nu pot decât să-ţi spun: “Marş, fă, la cratiţă şi dă cu mopul, că pute locul”!

                    Sorin Oros

Extratereştrii

Motto: „Cea mai bună dovadă că există civilizaţii extraterestre inteligente este faptul că nu ne contactează” Autor anonim

          

         

Există sau nu extratereştri? Asta e o întrebare la care nimeni nu are un răspuns cert. Nimeni nu a văzut niciun extraterestru, deşi mulţi susţin că există. Asta în urma unor fenomene inexplicabile şi de neînţeles pentru mintea umană. Unii afirmă că au văzut zburând pe cer, aparate ciudate luminate intens şi care se deplasau cu o viteză uimitoare. Alţii nu-şi explică piramidele din Egipt, sau durerile de cap din pădurea Baciu, de la marginea Clujului. Unii, prin America sau Rusia susţin că au văzut pe cer „mingi de foc” care răspândeau raze luminoase ciudate. În triunghiul Bermudelor dispar avioane şi vapoare fără să mai apară vreodată. Controversa existenţei extratereştrilor e alimentată de faptul că se întâmplă ceva, dar omul nu poate explica de ce şi cine face posibil acest lucru. Mă refer la oamenii de ştiinţă, desigur, la cercetătorii spaţiului cosmic nu la omul de rând. Oamenii de rând, mulţi dintre ei trăiesc doar ca să moară. Adică, degeaba.

S-au făcut filme, documentare sau artistice, s-au făcut schiţe, desene şi reportaje. Se scriu articole şi cărţi. Peste tot extraterestrul e prezentat doar în două feluri: ori e robot, ori e un omuleţ verde, fără păr şi cu ochii holbaţi. Dar dacă nimeni nu i-a văzut cum poate cineva să-i „creeze” din fier sau să-i facă verzi? Poate sunt din lemn şi sunt albaştri. Poate sunt portocalii sau roz. Iar dacă ar fi din plastic, ce-aţi zice? E evident că descrierea lor depinde de capacitatea artistică a regizorului ori a desenatorului. E un rezultat al imaginarului personal care devine colectiv, după expunerea şi vizualizarea produsului. Astfel devine un mit. Iar miturile nu pot fi decriptate cu exactitate. Imaginaţia omului este nemărginită şi, drept urmare, fiecare îşi poate imagina un extraterestru aşa cum vrea. Fiecare „creator” de extraterestru pune ceva de la el, din cultura şi experienţa lui de viaţă. Şi, poate datorită faptului că nu i-a văzut nimeni, niciodată, înseamnă că se ascund foarte bine. Ori, poate le e frică de oameni. Omul e recunoscut ca un mare distrugător al naturii, al vieţii şi chiar al omului însuşi. Când îşi aruncă un ochi peste planeta Terra şi văd ce se petrece pe-aici renunţă să ne mai viziteze. Stau liniştiţi în spaţiul lor şi ne ignoră. Mai ales când văd că electoratul p.s.d.-ului le face concurenţă. Ăia de sus ştiu ce fac, pe când ăştia de jos fac doar ce ştiu; se fut, trândăvesc, halesc doi mici şi-o bere la patru ani o dată, le ştiu pe toate, chit că-s mai proşti decât un căcat, votează cu cei care-i mint şi-i fură, îşi violează copiii şi mamele, îşi ucid taţii, fug de dentişti şi beau până mor. E firesc ca omuleţii ăia verzi, galbeni, portocalii sau bleumarini, din fier, lemn sau plastic să ne evite. Ăia construiesc galaxii, noi distrugem tot ce avem şi, în primul rând, pe noi înşine.

Eu personal nu cred că există extratereştri, dar ştiu sigur că există oameni atât de proşti încât nu mă mir că viaţa pe Terra e pe cale de dispariţie. Nu, nu sunt proşti pentru că au convingerea că extratereştri există, ci pentru că aşa sunt ei, proşti din naştere. Nu susţin că a crede sau a nu crede în ceva te face prost sau deştept. Mă consolez cu faptul că nu voi prinde acel moment, al dispariţiei vieţii de pe pământ. Spre liniştea mea... terestră.

Sorin Oros

Totul e relativ

Motto: „Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut. Asta e relativitatea” Albert Einstein

         

        Vă spun, de la început, că acest articol este unul relativ. Este un articol care nu există decât în relaţie cu altceva, care se raportează la ceva sau cineva care are legătură cu ceva sau cineva. E clar? Pesemne că e un cuvânt pretenţios dacă are o definiţie atât de alambicată. Dar cum totul e relativ cred că fiecare poate înţelege ceva. Ceva care are legătură cu altceva, cu experienţele  personale ale fiecăruia, de exemplu. Einstein a dat o definiţie excepţională relativităţii. Orice există contează de unde este privit. De sus, de jos, din stânga sau din dreapta. Orice există poate fi înţeles diferit, în funcţie de intelectul fiecăruia, de acel ceva care, în cineva, poate provoca ceva. Sau nimic. De exemplu: dacă eu văd scris cuvântul P.S.D. mă apucă sila, brusc. Dacă un analfabet reuşeşte să descifreze, în trei minute, aceste trei litere se luminează la faţă. De bucurie. De dublă bucurie. Mai întâi pentru că a reuşit să descifreze partidul pe care l-a votat la indicaţiile primarului, şi apoi, pentru că ştie că de la aceste trei litere îi vine ajutorul social. Pentru mine aceste trei litere sunt puse în relaţie cu hoţia, minciuna şi analfabeţii şi cu cineva care a perpetuat aceste lucruri. Respectiv, Iliescu, Năstase, Ponta şi Dragnea. Pentru celălalt, aceste trei litere descarcă în el euforie pentru că echivalează cu banii primiţi degeaba. Astfel, el are o linişte mentală, ceea ce nu se poate spune despre sila provocată mie. Deci, P.S.D.-ul e relativ. Poate să fie, poate să nu fie. Indicat ar fi să nu mai fie.

          Şi noi suntem relativi. Eu raportat la cineva cu care am o relaţie pentru ceva nu sunt acelaşi într-o altă relaţie cu altcineva, raportat la altceva. Dacă merg să beau o bere cu un amic, poate-l fac să râdă şi să se simtă bine. Le va spune altora că sunt un „om de viaţă” şi „cool”. Dacă ies în stradă şi strig „Jos Guvernul!”, cei care mă văd mă vor înjura şi vor spune altora că sunt nebun, prost, drogat şi beţiv. Fără ca aceştia să mă vadă când mă droghez, când beau, cum îmi manifest nebunia şi prostia. Ei nu cunosc, ei ştiu. Dar, până la urmă şi diferenţa dintre a şti şi a cunoaşte este relativă.

          Viaţa este relativă. Spermatozoidul norocos care reuşeşte să stabilească o relaţie cu un ovul fertil dă naştere la ceva sau cineva. Care se poate naşte viu sau mort. Dar spermatozoidul ghinionist care înoată în gol nu stabileşte relaţii cu niciun ovul şi... se îneacă. Nu dă naştere la nimic şi nimeni de pe acest pământ nu va şti de existenţa lui. Deşi era exact la fel cu celălalt, norocosul.

          Iată, aşadar, că nimic nu este fix, bine determinat sau sigur pe acest pământ. Totul e relativ. Orice depinde de mai mulţi factori pentru a fi într-un fel sau altul. Sau pentru a nu fi deloc. Orice sau oricine există doar în relaţie cu ceva sau cineva. O piatră de pe un câmp e o piatră de pe un câmp. Dar o piatră ridicată de pe câmp şi aruncată-n capul cuiva este arma crimei. Nu-i aşa că e relativ să afirmi că toate pietrele sunt arme? Unele atârnă la gâtul femeilor, altele la gâtul nefericiţilor sinucigaşi care se aruncă-n râuri. Pentru fiecare înseamnă altceva.

          Fiţi siguri, aşadar, că absolut totul e relativ în afară de moarte. Asta e certă.

Sorin Oros

  

Un tren pierdut?

Motto: „Degeaba alergi. Trebuia să porneşti la timp” Napoleon Bonaparte

      

      

De vreo 30 de ani, România aleargă după democraţie, dar nu reuşeşte s-o prindă. Aceasta a poposit în România în dec. 1989, dar cum nimeni nu era pregătit s-o primească, ba mai mult, a fost alungată de „omul din subterană” a plecat mai departe. Până ne-am dezmeticit, trenul plecase... De-atunci alergăm disperaţi după ceva ce am pierdut demult. Şi vom alerga până la moartea noastră şi, poate, a copiilor noştri. Apoi, peste vreo 50-100 de ani, cei care vom mai fi, s-ar putea să ne agăţăm de ultimul vagon al democraţiei oprit undeva să alimenteze. Dar nici asta nu e sigur.

Poporul român este imatur. Chiar dacă urlăm că suntem aici de 2.000 de ani încă nu ne-am maturizat. Am rămas nişte infantili cărora e necesar să le spună alţii ce să facă, cum să trăiască şi cum să acţioneze. Ne supără multe, dar ne mulţumim să facem colocvii, adesea, bachice şi atât. Vorbim, dar nu acţionăm. Ne deranjează zona politică, dar o tolerăm. Într-o democraţie autentică, poporul iese în stradă şi se impune. Paralizează activitatea, face greve, schimbă mişeii cu alţi mişei, mai umani, la început. Dar acţionează şi se impune în faţa politicului. Dacii şi romanii contemporani se uită la televizor şi aşteaptă ajutorul social. Când ies în stradă, câţiva mai curajoşi, sar cu gura pe ei pensionarii decrepiţi, cu şcoala vieţii comuniste absolvite magna cum laudae. Este firesc, atâta timp cât mitingurile de pe vremea lor erau doar cele în care-i ridicau osanale lui Ceauşescu. Cei 50 de ani de comunism au atrofiat bărbăţia din oameni şi le-au lichefiat judecata. Oamenii nu mai pot gândi singuri acum. E obligatoriu să vină senatorul ori deputatul, la costum şi să le spună ce să facă. Cum să gândească, pe cine să voteze, cum să trăiască sau pe cine să hulească. Poporul ascultă docil pentru că senatorul i-a dat doi mici şi-o bere. În plus a dat şi mâna cu el. Astfel, poporul se simte băgat în seamă. Nu se mai chinuie nici să gândească, nici să muncească. Vine ajutorul social şi până atunci poporul sparge seminţe, în faţa bufetului sătesc. A auzit că nişte „şobolani” fac mitinguri prin ţară, dar nu-i pasă. Ştie că „deratizatorii” îi vor stârpi. Mai ales că au auzit că „şobolanii” ăştia sunt plătiţi de Soroş. „Cine e Soroş? Nu ştim, unul care are bani să le dea la toţi drogaţii ăia, la toate curvele care ţipă împotriva la domnu’ senator care-a fost pe-ici-şa, pe la noi prin sat”. Asta e gândirea ajutată a poporului. Ăsta e modul lui de acţiune. Şi-atunci e normal să nu-şi urnească curul pentru a urca în trenul democraţiei. E mulţumit cu Dacia 1310, luată-n rate în anii ’80, cu care mergea în concedii la Saturn ori la Căciulata, la băi, pentru şalele bolnave. El a rămas acolo, în anii ’80, acolo e tinereţea lui, viaţa lui. Acum, cu NATO, cu U.E., cu Goagăl, cu wireless, cu droguri, cu travestiţi, cu bau-bau Soroş, ce să mai priceapă?

Imaginea de-acum a ţării e cam aşa: tinerii aleargă după tren, iar bătrânii îi trag de spate înapoi, sau le pun piedică. E o gândire retrogradă, sau o nongândire, fenomem specific popoarelor cărora le-a fost anihilat neuronul libertăţii de analiză. În Occident, în ţările democratice părinţii îşi împing copiii către viitor, la noi îi ţin lângă cururile lor să le miroase izul senectuţii senilizate. Şi îi obligă, oarecum, să circule cu căruţele ancestrale, ignorând trenurile care trec prin satul lor ducând viitorul cu ele. Aşadar, degeaba alergăm acum după democraţie, civilizaţie, progres sau ştiinţă. Trebuia să pornim pe acest drum în 1990, pas cu pas. Eram deja departe. Eram deja în tren. Acum alergăm doar în colbul rămas între şine şi, când obosim, spargem seminţe între dinţii cariaţi înjurând Guvernul.

Sorin Oros

Războaie pentru pace

Motto: „Dorinţa mea este să văd această boală a omenirii, războiul, eradicată de pe pământ” George Washington

Mda... Washington a crăpat şi nu numai că nu şi-a văzut dorinţa îndeplinită, dar nici după mai bine de 200 de ani de la aceasta nu se întrezăreşte pacea la orizont. Din păcate, războaiele nu se vor sfârşi niciodată, oricât ar vrea oamenii acest lucru. Se găsesc mereu tot felul de motive pentru a începe un război, pentru că se găsesc mereu tot felul de oameni bolnavi care-şi doresc asta. Hitler e cel mai bun exemplu. Un om bolnav care a crezut că e mai presus de Dumnezeu. Şi-a dorit o rasă pură, ariană, ignorând faptul că Dumnezeu a lăsat pe pământ pe lângă caucazieni, şi evrei, ţigani, negri şi asiatici. A decis că ăştia nu sunt oameni pentru că nu sunt blonzi cu ochi albaştri. Culmea, a decis asta un brunet cu ochi căprui.

Americanii. Ei pornesc războaie în numele păcii. Acolo unde izbucneşte un conflict apar şi ei să instaureze pacea. Aşa au făcut în Coreea, în Vietnam, în America Latină, în Afganistan, în Iraq, şi acum în Siria. Se bagă peste tot, pentru pace, evident. Pace care înseamnă armament vândut afganilor, controlul petrolului în Iraq, şi alte asemenea nuanţe ale păcii planetare.

Rusia. Putin n-are nicio treabă cu pacea. El îşi vrea pământul înapoi. Pământul Crimeii. Războiul lui e de reîntregire. S-ar putea ca într-o zi să vrea să reîntregească întreaga Europă... la maica Rusie. Pentru că poate.

Fosta Iugoslavie. Sârbii, croaţii, bosniacii, slovenii şi kosovarii n-au mai putut trăi împreună. S-au măcelărit între ei, din orgolii tâmpite, până a intervenit NATO să aducă pacea. Adică nişte americani, englezi şi francezi, care nu au alt interes decât pacea, evident. (sunt 28 de state NATO, dar nu putem compara S.U.A. cu România sau cu Islanda!).

Africa. Aici războaiele sunt ca serbările şcolare. Dese, anuale şi scurte. Triburi, dictatori, familii se omoară toţi între ei fără să aibă un motiv foarte clar. Aici nu poate fi vorba de rasă sau de culoarea pielii. Eventual, de numărul de capre al vecinului de tufiş.

Siria. Nimeni nu ştie ce e acolo. În afară de Rusia şi S.U.A., evident. Adică, promotoarele păcii în lume.

Marea Britanie. În 1982 Anglia s-a trezit că mai are nişte insule taman în celălalt capăt al pământului, lângă Argentina. Astfel a început Războiul Malvinelor, unul scurt, de vreo trei luni, în care au murit 907 oameni. E mult? Nici vorbă, în comparaţie cu numărul populaţiei de pe planetă; în 2015 erau 7.300.000.000 de indivizi. Fără să mă calculeze şi pe mine.

Imperiul Otoman. Ce căutau turcii în Moldova, în Ucraina, în Ungaria sau Serbia? Pacea, nu? Evident, pacea sufletească a sultanilor care se credeau Dumnezei. Sau Allahi.

Şi-acum, ajungând la Allah, ce caută pseudostatul I.S.I.S. prin Europa? De ce vin teroriştii lor să arunce-n aer europeni? Aici nu mai e vorba de pace, ci de credinţă. Ei duc un război sfânt, războiul religiilor. Pentru ei nu există Dumnezeu, nu există cruce, nu există femei egale cu bărbaţii. Când vin în Europa sar câte zece pe vreo necredincioasă blondă, înainte de a-i tăia capul. O fut şi-o omoară în numele lui Allah.

Războaiele vor exista atâta timp cât va exista omul. Iar ele vor fi câştigate mereu de cei puternici. Pentru că e vorba de bani. Imaginaţi-vă ce se întâmpla dacă Republica Moldova ataca Ucraina şi ocupa Crimeea? Dar dacă a făcut-o Putin cu a lui măreaţă Rusie, NATO dă din colţ în colţ. Are curaj NATO să atace Rusia? N-are. O atacă doar în declaraţii. Că sancţiuni economice, că bla, bla... Dar dacă Putin taie gazul Europei trecem, cu toţii, pe lemne.

Milioane de oameni au murit şi alte milioane vor  muri în războaiele omenirii. În numele păcii, în numele democraţiei, în numele religiei. De fapt, în numele banului. Să nu ne amăgim că ar fi altfel.

Sorin Oros