Muzica de fond

29 decembrie 2017

Luna şi ţara porcilor


 Motto: “Când porcii intră-n lichidare,
                Mă-ncearcă parcă-un sentiment
                Că pierdera n-ar fi prea mare,
                C-avem destui în Parlament” 
Liviu Sergiu Manolache




A trecut şi decembrie – cea mai sângeroasă lună din an! Luna porcilor! Bieţii râmători sunt înjunghiaţi şi pârliţi la orice gospodărie creştină. Îi ucidem ca să-i mâncăm. Barbar obicei! Dar mă consolez cu ideea că nu l-am inventat eu. Şi-apoi, alături de capră, oaie, vacă, găină, curcan, peşte şi, pe la alţii, şobolan, câine şi gândac, toate aceste vieţuitoare reprezintă hrană. Aşa e lanţul trofic. Omul ucide ca să mănânce. Ce să facă, bietul, nu se poate hrăni cu iarbă că doar nu e rumegător, ca şi calul! Deci, omul ucide ca să mănânce. Ca orice animal sălbatic. Milioane de porci sunt jertfiţi în decembrie, pentru a umple maţele stăpânului Universului. Sunt transformaţi în jumări, cârnaţi, caltaboşi, tobă şi fleici, iar omul are hrană în cursul anului. Sărmanii porci au o viaţă tare scurtă, prea puţini apucă să sărbătorească aniversarea unui an. Scroafele sunt mai norocoase dacă au purcei, dar masculii îşi cam iau adio de la viaţă în ultima lună din an. Merg la cuţit guiţând disperaţi şi stresaţi, apoi horcăie un minut-două, până când rămân inerţi. Sunt “îmbrăcaţi” în paie şi pârliţi, în timp ce stăpânul şi trei-patru aghiotanţi dau pe gât păhărelele cu pălincă. Urmează “toaletarea” decedatului, apoi tranşarea lui. În casă, femeile pregătesc prima tocăniţă, cu varză călită sau mămăligă. În câteva ore, decedatul este băgat în pungi, făcut jumări şi cârnaţi, iar slănina îi este pusă la saramură. Familia are hrana asigurată.
Aşa cum am spus, este un obicei barbar, dar cred că Dumnezeu a lăsat să fie aşa. Dacă nu era de acord cu asta, probabil îi făcea porcului carnea toxică. Sau ne făcea pe noi ierbivori. Dar ne-a făcut carnivori. Poate, de-aici vine expresia “s-au mâncat unii pe alţii”. Nimic nu e mai gustos decât fleica proaspăt tăiată din porcul crescut în propria ogradă. S-au spus tot felul de baliverne despre carnea de porc. Ba că e grasă şi nesănătoasă, ba că provoacă boli cardiovasculare şi cancere. Despre untură, la fel. Nu e nimic adevărat. Dacă porcul e sănătos, carnea e gustoasă şi benefică pentru organism. Sigur, asta nu înseamnă că trebuie s-o mâncăm zilnic. Consumată cu măsură nu e deloc periculoasă. Oricum, în exces cred că şi “iarba” vegetarienilor e toxică. Nu cred că nu ar fi deranjat la stomac un vegetarian dacă ar îngurgita cinci kilograme de frunze la o masă. Şi nu cred că n-ar căuta un medic dacă ar face-o vreo cinci ani, zi de zi. Orice e consumat în exces e toxic. Chiar şi cartilajul de rechin, laptele de capră, seminţele de goji, peştele, şi orice altceva din ceea ce spun nutriţioniştii sau medicii că ar fi foarte bun pentru organism. Aşadar, totul cu măsură!
Dar apropos de măsură… deşi sunt puţin trist după atâtea morţi însângerate în această lună a porcilor, mă consolez cu faptul că nu au dispărut chiar toţi. Au rămas destui încă… prin politică. Porci cu două picioare, e drept, dar cu toate apanajele unor porci cu patru; rumegă şi dormitează, se “mănâncă” între ei, au adesea bale la gură, sunt grobieni, se complac în mizerii, “mănâncă” mult căcat şi nu sunt deloc eleganţi. Au guşi porcine, feţe înroşite de sindrofii pantagruelice, pe care nu le plătesc ei, emit propoziţii, adesea, neinteligibile, se comportă ca mitocanii cu femeile, chiar şi cu ale lor colege de Parlament, se-mbuibă şi adună averi pentru ei, în detrimentul poporului debusolat şi tâmpit. Evident, nu-mi doresc să-i văd înjunghiaţi şi pârliţi, dar metaforic, tare mi-ar plăcea. Să-i văd pe distinsul Şerban Nicolae şi pe izmenarul Oprea, cu guşile lor sănătoase, rozalii şi puhave dând explicaţii poporului pentru toate minciunile emise pe cavitatea bucală. Aş mai vrea să văd şi pozele anale ale fascinantului Şerbănel, pe care le are cu o colegă de Parlament. Aş vrea să-i văd făcând o dizertaţie despre tezele lor de doctorat pe care şi le-au scris singuri, scremându-se dureros ca nişte studenţi în sesiune. Aş vrea să-i văd pe toţi ceilalţi din Parlament, cu nişte trupuri de manechini eşuaţi, care opresc acul cântarelor la o sumă din trei cifre, cum vorbesc ei liberi şi inteligibil despre un răsărit de soare, despre o carte citită, despre poezia iubirii sau iubirea poeziei. Aş vrea să-i văd cum ajută un bătrân să treacă strada… Aş vrea să-i văd explicând cum au reuşit să adune toate averile pe care le au, şi de ce noi, proştii, nu reuşim. Poate pentru că nu avem râturi? Tare m-aş bucura dacă nenea Liviuţ, de la Învăţământ m-ar lămuri cum s-a lovit el la “genunche”, şi dacă celălalt nene Liviuţ, de la Teleorman, face baie în piscină şi iarna. Aş cădea pe spate dacă don Tăriceanu mi-ar dezvălui cum se cuceresc femeile, ori dacă “baratom” Kelemen Hunor ar intona imnul României, chiar şi cu accent hun, de ziua naţională a ţării în care s-a născut şi-n care trăieşte infinit mai bine decât conaţionalii lui din Harghita şi Covasna.
Oameni buni, mâncaţi porci-porci şi luptaţi mereu cu porcii-oameni! Nici unii, nici alţii nu vor dispărea niciodată, oricât i-am “mânca” noi. La mulţi ani!

Sorin Oros

22 decembrie 2017

Doar de Crăciun?


Motto: „Fii bun, dar fereşte-te să creadă lumea că poţi fi doar bun” Nicolae Iorga

       
Crăciunul este cea mai frumoasă sărbătoare a românilor. Alături de Paşte, Crăciunul ne face să răscolim dumnezeirea din noi mult mai intens. În această perioadă ne gândim mai mult la lucrurile imateriale, devenim metafizici, melancolici şi mai buni. Ne amintim că trebuie să fim mai buni, unii cu alţii. Procedăm la fel şi de Paşte, şi gata. Avem două perioade în an, în care devenim mai buni. Apoi, redevenim oameni normali. Adică, egoişti, meschini, răi, mincinoşi. Nu e cam puţin, totuşi, ca preţ de doar câteva zile pe an să fim buni?
De Crăciun oamenii îşi fac  daruri, la unii vine Moşul, oamenii se colindă, se împacă, se tolerează. Uită sau iartă neînţelegerile de peste an. Se transformă în buni creştini, cum îndeamnă Biserica. E frumos. E plăcut să fii bun cu omul de lângă tine. E minunat să-l poţi bucura pe un om făcându-i un cadou şi stând cu el la taclale mai apoi. Dar de ce nu putem fi aşa mereu? De ce să fim răi 11 luni şi jumătate, şi buni doar două week-end-uri? Întreb simplu: de ce? Dintr-un egoism feroce şi-o competiţie acerbă, fiecare vrea să fie cel mai bun, cel mai deştept, cel mai frumos şi cel mai puternic. Şi-atunci luptăm, unii cu alţii, mereu. Răstălmăcind vorbele lui Iorga, omul nu poate să fie mereu rău, are nevoie de mici pauze, bianuale, pentru a gusta din sentimentul bunătăţii. De Crăciun şi de Paşte îşi aminteşte că trebuie să fie bun. Dar, omul neavând o memorie de elefant, după trei-patru zile uită. Nu cred că ar putea trăi niciun om, o viaţă-ntreagă, fiind doar bun. Ce s-ar întâmpla atunci pe Pământ? Nu ar mai fi războaie, crime, violuri, nu ar mai fura nimeni nimic, nu ar mai fi femei bătute de stăpânii bipezi dar avariaţi la creier, nu ar mai exista copii abandonaţi prin tomberoane şi nici bătrâni alungaţi din case de copiii afectuoşi. Cât de trist ar fi totul! O lume fără evenimente! Totul ar fi fad, plat, liniar. Nu am mai simţi că trăim. Omul e de un sadism feroce şi dacă nu simte că l-a înşelat pe altul nu simte că trăieşte. Cui îi place o viaţă liniştită, trăită-n rugăciune şi post? Şi-apoi, omul nu e nici înger, nici sfânt. Doar despre ăştia se spune că sunt imaculaţi, fără păcate şi perfecţi. Norocul nostru e că ăştia nu trăiesc cu noi, pe Pământ. Imaginaţi-vă o ţară plină de îngeri şi sfinţi, şi restul lumii. Nimeni nu ar vizita acea ţară, nu ar avea relaţii politice, sociale şi economice cu nimeni. Nu ar avea turism. Ar fi o ţară care ar intra rapid în faliment. Şi-apoi, cred că nici ei nu ne-ar primi. De braţe de muncă nu ar avea nevoie, pentru că ei lucrează cu aripile. De bărbaţi, pentru perpetuarea speciei iar n-ar avea nevoie, pentru că, se ştie,  sfinţii fac minuni şi, astfel, sfintele lor ar rămâne însărcinate cu sfinţişori. Mă rog, îngeraşi la început, sfinţi ajung doar la maturitate, după o viaţă trăită-n bunătate, pioşenie, rugăciune şi post, fără dezlegare la peşte. Acolo oamenii nu s-ar mai „mânca” între ei, pentru că populaţia ar fi imaterială. Şi, fiind buni tot timpul, nu ar mai avea nevoie nici de Paşte, nici de Crăciun. Dar, oare, nu s-ar plictisi? Fără violuri sfinte, fără crime angelice, fără răutăţi, fără înjurături! Cum să spui „futu-ţi îngerul tău de sfânt”, sau „te bag în sfinţenia mamei tale îngereşti”? E hilar. Aşa că e bine că nu există o ţară doar cu sfinţi şi cu îngeri. Cred că e bine aşa cum e.
Şi dacă tot vine Crăciunul, haideţi să fim mai buni. Să încercăm să fim aşa de mai multe ori într-un an. Să ne imaginăm un Crăciun înaintea fiecărei decizii sau acţiuni care conţine răutate şi agresivitate. Poate atunci am renunţa să acţionăm cu vrăjmăşie. Zic, poate...
Iar acum nu ne rămâne decât să băgăm în noi, ca disperaţii. Deşi Crăciunul durează trei zile, proviziile sunt pentru trei luni. E musai să îngurgităm tot, dacă putem cu trei guri, să secăm cramele, pălinciile şi fabricile de bere, şi să aşteptăm, calmi, Salvările. E o tradiţie, ca de Crăciun, Salvările să-şi facă norma pe trei luni. De ce să le lăsăm să stea neumblate, prin garaje, când de Crăciun tot omul care se respectă cheamă Salvarea? Aşa e dat, când omul devine mai bun suprasolicită Salvarea. În restul anului ele şomează. Mai culeg un ghinionist cu-n A.V.C., doi-trei vitezomani împrăştiaţi pe-o rază de-o sută de metri, dar de Crăciun îi ridică din paturile lor. Umflaţi, fezandaţi, transpiraţi, gata de intubat. Aşadar, fiţi mai buni, mâncaţi şi beţi incontrolabil, şi ţineţi la îndemână numărul de telefon 112. Toxiinfecţii alimentare, come alcoolice, indigestii, accidente casnice cum ar fi căderi în pumni ori cuţite, toate astea le rezolvă zâna bună de la 112. Rugaţi-vă, doar, să nu nimeriţi pe-o zână cu coaie şi cu barbă, care e ciufută pentru că nu poate sărbători Crăciunul în familie. Şi-acum, daţi iama-n „porcării”!

Sorin Oros



          



17 decembrie 2017

Până când, măi, ticăloşilor?



       Motto : „Un duşman deconspirat este un duşman slab”  A.S.Puşkin



          
De când au câştigat alegerile parlamentare, de la sfârşitul anului 2016, P.S.D.-ul o ţine într-un scandal continuu. Un an de zile de circ, de minciuni sforăitoare şi de instabilitate. De mizerii şi de stagnare. De aroganţă imbecilă vis-a-vis de propriul popor. Numai un orb nu vede că P.S.D.-ul este duşmanul poporului român. Prin tot ceea ce face acest partid ne arată cum luptă împotriva românilor. Au venit cu minciuni sfruntate în acel program de guvernare, prin care, cică, salvează ţara de la dezastru. Au salvat pe dracu’! Votaţi şi cocoţaţi în fotoliile comode din Parlament, oamenii acestui partid au început să lucreze pentru ei. Exclusiv pentru ei. Liderul lor, mustăciosul Liviuţ, cu multe probleme stomatologice şi dosare, face tot ce poate pentru a modifica legile ţării, astfel încât unii să poată fura în linişte. El şi partidul lui nu guvernează, ci modifică şi transformă totul pentru protecţia lor. Nu-l interesează victimele colaterale: copiii şi bătrânii care mor prin spitale infecte ori din lipsa medicamentelor, tinerii şcoliţi în ţară care aleg să fugă la străini pentru a scăpa de dictatura roşie, oamenii amărâţi şi proşti care l-au votat, şi care se chinuie să trăiască într-o ţară coruptă până-n măduva măduvii. Râde sfidător la orice întrebare a presei şi se dă victimă a D.N.A.-ului. Tare mă tem să nu fie o victimă a A.D.N.-ului propriu care-i joacă feste, şi care-i umple vasele de sânge cu lichid corupt. Au promis măriri de salarii şi de pensii, în câteva tranşe. După prima şi ultima mărire de salarii, din luna februarie, gata!, au uitat de restul tranşelor. Poate le caută prin tranşee. Din ianuarie toată ţara e în haos, se fac manifestaţii în marile oraşe, se agită ambasadele străine de pericolul în care e ţara, li se cere să plece, şi ei apar la televizor şi râd. Cât tupeu ordinar trebuie să ai ca să te ţii cu dinţii cariaţi de funcţie, când o mare parte a poporului pe care îl conduci îţi cere să te cari dracului?! Iar acea mare parte e formată din intelectuali. Or fi toţi ăştia proşti şi nu se pricep la politică? Ăştia nu sunt agramaţii care te-au votat, nu sunt asistaţii social care beau, se fut şi iau pomană, nu sunt oportuniştii din partid, care speră la funcţii, ci oamenii care au studiat, care au citit, care sunt ancoraţi în “sinergia faptelor”, cum ar spune matusalemicul comunistoid cu faţă umană, cum însuşi s-a autointitulat, măreţul dinozaur preistoric, pe numele lui iliescuionel, ionelule. Nu vă e ruşine, ticăloşilor, să ignoraţi atâţia oameni? Nu vă-ngheaţă zâmbetul pe buze când vedeţi că vă susţin doar prostovanii iar elitele vă huiduie? Vă bucuraţi ştiind că intelectualilor le e scârbă de voi, şi că vă susţin doar cei care scriu “mam dus la vot”? Ce oameni puteţi fi voi, mă, ticăloşilor, dacă treceţi peste orice doar pentru a vă scăpa cururile de puşcărie? Doar pentru a vă îmbogăţi, pentru a câştiga sute de milioane lunar, atâta timp cât babele proaste care v-au votat nu au pensii, medicamente şi hrană. Cum puteţi mânca, mă, hoţilor, la cantina Parlamentului o ciorbă cu un leu şi 30 de bani, când în spitalele ţării mor oameni infectaţi, din lipsă de fonduri şi de medicamente? Cum poţi, fermecătorule şerban nicolae, să-i spui unei doamne, în Parlamentul ţării, că ai poze cu ea în timp ce făcea sex anal şi că mama ei e penală iar ea e proastă? Tu eşti bărbat, mă, arătare cu guşă? Eşti viril, imberbule taurin? Aşa te manifeşti în Parlament, băăă? Cum puteţi, mă, hahalerelor, să sfidaţi o ţară-ntreagă, un popor, nişte oameni care nu sunt de acord cu voi, şi care v-o spun civilizat de un an de zile? Cât timp o să ne mai futeţi viaţa? Plecaţi dracului! Noi nu vă merităm, suntem proşti şi nu înţelegem că ne vreţi doar binele. Nu glumesc, suntem proşti, mai proşti decât ăia care v-au votat pentru că noi nu am ieşit la vot. Am chibiţat pe margine, am scris pe facebook şi pe bloguri, v-am înjurat, dar în ziua votului am stat acasă şi ne-am făcut laba. Dacă nu vă saltă D.N.A.-ul până la viitoarele alegeri, sper ca acest popor să înţeleagă că doar votul contează. Restul e vorbă-n vânt. Sau pe facebook. Sper ca acest popor să înţeleagă că e obligatoriu să voteze. Pentru că dacă nu o fac, viermii încep să zboare iar proştii se minunează văzând fluturi. Iar acum, când aţi dovedit pe faţă că sunteţi duşmanii acestui popor, sper ca poporul să vă lovească letal. Acum sunteţi vulnerabili, sunteţi slăbiţi. Dacă poporul vă iartă şi vă mai votează înc-o dată mă înscriu şi eu în P.S.D.

Sorin Oros

10 decembrie 2017

Regele a murit! iliescu trăieşte!




Motto: „Nu regatul face un rege, ci naşterea” Alexandre Dumas
      


           

În data de 5 decembrie a.c. Regele Mihai a încetat din viaţă! O dată cu el a încetat o epocă, epoca regalităţii în România. Deşi din 30 decembrie 1947, de când a fost izgonit din ţară sub şantajul pistoletului bolşevic, România nu a fost o monarhie constituţională ci o republică comunistă, abia din 5 decembrie 2017 comuniştii pot răsufla uşuraţi. Din 1 ianuarie 1948 şi până în 5 decembrie 2017, comuniştii au trăit cu frica perpetuă că Regele poate fi înscăunat din nou. Şi că ei îşi vor pierde toate privilegiile meschine. Despre Regele Mihai s-au spus multe poveşti fantasmagorice, născocite de minţile descărnate de neuroni ale tovarăşilor „născuţi” din Pauker, Luca şi Dej. S-au inventat vini inexistente. Numele i-a fost mânjit cu flegmele spurcate ale imbecililor ajunşi la putere. El însuşi a fost umilit în 1990, la prima întoarcere în ţară după abdicare, de către un limbric roşu, nelu din Olteniţa, şcolit la ruşi. Regele Mihai le-a dus pe toate-n cârcă, elegant și cu demnitate. Cu o demnitate pe care tovarăşii nu o s-o aibă în vecii vecilor. Nu vreau să dezvolt aici faptele regale, reale şi nu „vopsite” de tovarăşi. Cine e interesat poate afla din cărţile serioase, scrise de oamenii responsabili care şi-au asumat ceea ce au scris. Istoria comunistă e „vopsită”, cărţile scrise în acea perioadă sunt doar maculatură. Şi dezinformare. Minciuni roşii. Iar aia cu trenul plin cu aur e demnă de Fraţii Grimm. Dar orice rege îşi are povestea lui. Regele Mihai şi-a scris-o prin fapte. Apoi prin suferinţa de-a nu fi acasă. Prin umilinţa de-a fi izgonit de-acasă, a doua oară, în 1990, de acel limbric mai sus amintit. Regele Mihai a simbolizat speranţa unui popor necăjit. A fost o alternativă, dar una neacceptată de neocomuniştii de după 1990,  şi de poporul prea tâmpit şi prea prostit de comuniştii vechi şi noi. Acum, când Regele Mihai a murit unii se bucură. Evident că ăştia sunt mai proşti decât o găină, dar este problema lor. Ei vor muri la fel de proşti, pe când Regele Mihai rămâne pe veci, în istoria acestei ţări triste. Problema e mai delicată acum, după decesul Regelui. Neavând băieţi care să-i urmeze la tron (unul simbolic, desigur!), Regele a desemnat-o pe Principesa Margareta drept succesoare. Care, în combinaţie cu Prinţul Radu Duda (prinţ prin căsătoria cu fiica Regelui, deoarece fostul actor s-a născut proletar!), are prea puţin din aura şi prestigiul unei Case Regale. Cei doi nu au niciun şarm regal şi, se vorbeşte că l-au îndepărtat voit pe nepotul Regelui Mihai, desemnat iniţial drept succesor. Acesta a fost acuzat că ar avea un copil din flori pe la Braşov, dar câţi bastarzi regali au populat Europa ultimelor sute de ani? Chestiunile sexuale sunt umane, aparţin şi de regi, şi de pălmaşi. Însuşi tatăl Regelui Mihai, Regele Carol al II lea a avut femei cu nemiluita. Zizi Lambrino şi Lupeasca sunt doar două din cele cu care priapicul rege se delecta neglijând-o pe nefericita Regină Elena, mama Regelui Mihai. Dar trebuia găsită o vină sau, mai degrabă inventată, pentru ca un fost actor şi Principesa să urmeze la tron. Ei vor fi şefii Casei Regale, dar regalitatea a murit pe data de 5 decembrie 2017. Comuniştii nu mai au de ce să se teamă pentru că dacă pe Regele Mihai, poate, poporul l-ar fi vrut înscăunat, pe Principesă şi pe Prinţ nu îi vrea nimeni. Povestea cu regi, prinţi şi prinţese a României s-a sfârşit. Deşi au funcţionat în paralel, de-acum ne-a rămas doar povestea cu iliescu. Şi, credeţi-mă, e una tare urâtă! E povestea prin care un comunist a pus mâna pe ţară, ucigând oameni nevinovaţi, povestea unor incursiuni ale „omului din subterană” în Bucureşti, încheiată cu alţi morţi nevinovaţi, povestea implementării corupţiei generalizate şi-a jafului naţional, povestea accederii în politica de vârf a tuturor mecanicilor auto, a şefilor de autobaze, a maiştrilor din fostele uzine distruse, a generalilor izmenari, a secretarelor din Teleorman şi-a oricărui neavenit, neşcolit şi neştiutor, dar fidel soldat în slujba p.s.d.-ului nenorocit. Asta e povestea care ne-a mai rămas acum. O poveste iliesciană, macabră, seacă şi tristă. O poveste despre un om mic, care, de frică, l-a alungat pe un Rege din propria ţară. Cu toate astea, singura poveste care rămâne şi care contează este povestea Regelui Mihai.
          Am regretat de multe ori că nu m-am născut într-o ţară cu regi şi cu regine. Şi, poate într-o altă epocă. Şi uite că n-am nici norocul confratelui meu în ale Thaliei să mă combin c-o prinţesă, principesă, contesă ori baronesă. Aşa că mă resemnez şi trăiesc viaţa pe care-o am. Cu basmele de doi bani ale tovarăşului iliescu.
          Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Regele Mihai!

    Sorin Oros

3 decembrie 2017

Dragostea şi ura


Motto: „După ce o femeie îţi dăruieşte inima, nu prea ai cum să mai scapi de restul corpului” John Vanbrugh

        

          

Dragoste... iubire. Fascinante cuvinte! Fără dragoste viaţa ar fi extrem de plictisitoare. Nu spun o noutate, desigur! Cu toţii am iubit, iubim şi vom iubi. Ne pierdem minţile, de câteva ori, într-o viaţă şi facem lucruri caraghioase sau, uneori, tragice. Dragostea ne transformă radical, ne face de nerecunoscut pentru apropiaţii care ne cunosc bine. Devenim alţi oameni, facem alte lucruri, ne comportăm aiurea şi suntem mereu neînţeleşi. Suferim penibil şi căutăm în orice lucru, gest sau cuvânt, persoana iubită. Dacă ne-am vedea din exterior am râde de caraghioslâcurile pe care le facem. Dar sunt necesare, ca apa sau aerul. Un om care nu cunoaşte iubirea, care nu se îndrăgosteşte, este un om neterminat. Cred că sunt şi din ăştia câţiva; cei de la marginea societăţii şi oligofrenii. Ei, săracii, nu simt mai nimic din ceea ce palpită în jurul lor. Doar există: mănâncă şi dorm. Poate sunt mai liniştiţi decât mulţi dintre noi. Dar sunt incompleţi.
Iubirea zgândăre. Râcâie. Scormoneşte. Palpită. Căleşte. Transformă. Renaşte. Iubirea ne ajută să ne cunoaştem. Să vedem ce putem face şi ce nu. Dacă e reciprocă, e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla. Putem zbura deşi nu avem aripi. Desigur, o perioadă. Pentru că nimic nu e făcut să dureze o veşnicie. Înafară de veşnicie. Care e veşnică. Esenţial e să simţim acel timp al iubirii şi să-l exploatăm. Atât cât durează. Apoi, treptat, se consolidează o prietenie care poate ţine până la sfârşitul unuia dintre cei doi. Este o prietenie născută din iubire. Iar asta rezistă şi înfloreşte. Dacă iubirea nu e împerecheată cu prietenia, după consumarea ei, amorezii se răcesc şi se despart. De multe ori, urât. Cu certuri grele şi cu ură. Iubirea şi ura sunt două surori gemene. Graniţa dintre ele este fragilă şi se poate trece foarte uşor.
Noi, oamenii, ne zbatem mereu să găsim iubirea. Dar până la găsirea acelei iubiri ne păcălim adesea. Nise pare că iubim, că suntem amorezaţi lulea, că nu mai avem aer... Asta pentru că nu ştim exact ce e iubirea. Şi pentru că iubirea diferă de la om la om. Fiecare speră altceva şi simte altceva. Unii se pot îndrăgosti pentru mai puţin, alţii aşteaptă mai mult. Deşi iubirea pare incontrolabilă, unii au aşteptări. Dar totul depinde de condiţia umană. Nu de cea socială, ci umană. Pentru că la fel poate iubi şi suferi, şi un milionar dar şi un amărât care trăieşte din salariul minim pe economie. În schimb, iubirea poate suferi modificări de nuanţă care diferă de la un om dur, rău şi egoist, la unul plăcut, cald şi generos. Şi, o chestiune importantă, nu există reţete în iubire. Nu este o regulă după care să iubim sau să ne îndrăgostim. Poate omul rău, dur şi egoist, îndrăgostindu-se se transformă într-unul plăcut şi calm. Şi invers. Desigur, asta atâta timp cât e prins în mrejele iubirii. Pentru că în esenţă omul nu se schimbă. De aceea, natura umană e construită din nuanţe. Fiecare nuanţă trebuie să se potrivească la altă nuanţă. Mai simplu; un bărbat gri e atras de o femeie la fel de gri. Chestia cu contrastele care se atrag o regăsim doar în literatura romanţioasă din perioada romantismului precoce. Dacă se intră în combinaţii cu alte culori pot apărea erori cromatice. Se formează pete care nu se pot estompa. O vorbă românească spune „petec după sac”! Nu poţi să pui un petec din piele la un sac de rafie.
Nuanţele de care aminteam diferă şi în capacitatea de iubire dintre cele două sexe. Bărbatul şi femeia iubesc diferit, se ştie. Aşa e natura lor. Bărbatul cucereşte, iar femeia se lasă sau nu cucerită. Cum spune Vanbrough, bărbatul trebuie să-i cucerească inima femeii. După asta obţine şi trupul. Dar cum natura umană e perversă, unii bărbaţi nu au nevoie de inimi. Caută exclusiv plăcerea trupului, caută să guste din dulceaţa păcatului. Şi-atunci mimează iubirea. Unele Eve sunt păcălite şi cedează. Apoi suferă. Altele acceptă păcăleală pentru că şi ele vor doar trupul, adesea, fără creier. E doar o chestie fizică. O frecare a două corpuri. Dar iubirea sănătoasă, consistentă şi durabilă e cea chimică. Cea în care, prin frecarea fizică a două corpuri se declanşează reacţii chimice ireversibile. La nivel mental şi sufletesc. Asta e iubirea adevărată. Restul e doar un dans hormonal, absolut necesar, dealtfel. Antrenament. Dar e bine să fii antrenat pentru a putea participa la „olimpiadă”. Paradoxal, acum 50-100 de ani cuplurile mergeau direct la „olimpiade”, fără antrenamente pregătitoare. Şi luau medalii. Adică rămâneau sudate până la final, fără să intre în „sala paşilor pierduţi”. Acum, toţi se antrenează de zor, de pe la 15-16 ani, dar la „olimpiade” nu apucă să treacă linia de sosire. Sau o trec pe brânci.
Bărbaţii contemporani caută prea puţine inimi şi prea multe trupuri. Iar femeile contemporane oferă prea multe trupuri altor trupuri fără inimi. Hm, se poate spune că femeile sunt destul de inimoase. Iar bărbaţii destul de superficiali.

Sorin Oros

25 noiembrie 2017

Înmormântările la care murim şi noi, cei vii


Motto: „Dragoste şi moarte, altceva nu există pe lume” G.M. Zamfirescu   

      

        
În ultima vreme, în ultimii doi-trei ani am constatat că sunt nevoit să merg, din ce în ce mai des, la evenimente triste. La înmormântări. Prieteni, colegi, rude... Încep „să se petreacă” din această lume, despărţindu-se de viaţă şi lăsând tristeţe şi durere în jurul lor. Prezenţa morţii se face tot mai simţită în preajma mea. Observând acest lucru mi se accentuează şi mai tare neputinţa umană, slăbiciunea şi lupta individului cu ceva ce îl va învinge mereu. Orbiţi de orgolii meschine, mercantile ori de-a dreptul cretine, eludăm prezenţa şi apariţia morţii în vieţile noastre, simţindu-ne, în fiece clipă, nişte Dumnezei mai mici. Şi mai deştepţi. Poate că e mai bine aşa. Poate că e bine să ne trăim mereu clipa. Să nu trăim cu spaima morţii în gând. Dar... de ce n-o putem trăi frumos, cinstit şi corect? De ce n-o putem trăi în dragoste, în zâmbete, în cuvinte frumoase? Întreb asta pentru că indiferent cum o trăim, clipa morţii se iveşte pentru toţi. De ce să fim răi, unii cu alţii, când am putea să fim buni şi să zâmbim mereu? De ce să ne certăm când am putea să ne iubim? De ce să facem averi atâta timp cât în groapă suntem aşezaţi fără case, maşini ori piscine? De ce să ne batem joc de noi, mâncând ca porcii, bând ca şi cămilele sau drogându-ne până devenim morţi vii? Cu toţii ajungem morţi-morţi, nu e cazul să ne grăbim, să ne forţăm moartea.
Probabil, Paradisul este localizat în neant datorită incapacităţii umane de a-l realiza în viaţă, pe pământ. Desigur, este doar o figură de stil, precum Iadul, pentru că nimeni nu a ajuns nici într-unul din aceste două locuri. Sau, dacă a ajuns careva pe-acolo, nu a mai venit înapoi. Stau şi huzuresc în Rai ori se perpelesc în Iad, după cum ne informează, pătrunşi de dumnezeiască simţire, domnii părinţi-popi-preoţi-păstori sau dracu ştie cum şi-or mai zice. Ei au învăţat o poveste pe care o tot repetă la nesfârşit, mai ales la înmormântări. Îşi iau o mină tristă, compusă din durere, din compătimire dar şi din vigilenţă, pentru a-i scana pe aparţinătorii mortului dacă achiesează la vorbele lor, şi o dau înainte cu viaţa de după moarte. Deşi faptul este cât se poate de simplu pentru orice om care înţelege că viaţa e una iar moartea e alta. Că ce e viu, e viu, iar ce e mort, e mort. Că ceea ce e viu, e viu până ce moare, iar ceea ce moare nu mai învie niciodată. Nici pe pământ, nici în ceruri, nici în aer. Aţi văzut vreun copac tăiat să învie în altă parte? Porcul tăiat de Crăciun unde învie? Dar câinele de companie pe care l-aţi îngropat în curtea casei? Copacul, porcul şi câinele au fost la fel de vii cât au avut viaţă şi au respirat, precum a fost omul care a dat „ortul popii”. E penibil de simplu! Trăim şi murim. Atât! Cine pretinde altceva e „dus cu pluta”... asta ca să nu spun că e prost. Deşi, e! Iar la înmormântări popii nu uită să ne reamintească faptul că mortul nu e mort, ci că doar s-a dus după pâine, într-o altă lume, într-o altă viaţă.  Ca să trăiască acolo, bine-merci. Şi să pape o pâine mai bună acolo. Măi ticăloşilor, de ce v-aţi ales o meserie prin care să prostiţi prostimea? Şi, mai mult decât atât, de ce vă apucaţi voi, mă, să vorbiţi la căpătâiul mortului, în numele lui? Cum dracu puteţi spune „Dragă soţie, acum în clipa despărţirii te rog să mă ierţi dacă ţi-am greşit cu ceva, bla, bla, bla...”? Poate mortul, când era viu nu îşi cerea niciodată iertare. Poate mortul, când era viu, era mut.  Cum vă permiteţi voi să spuneţi nişte cuvinte pe care, poate, mortul nu le folosea niciodată când era viu? Voi speculaţi durerea familiei şi marşaţi pe ea pentru a-i ţine pe oameni în întunecime. Sădiţi în creierele lor spaima cu viaţa de după moarte, sugerându-le că dacă nu vă ascultă vor ajunge în Iad. Dar ştiţi voi ce e Iadul, măi, fariseilor? Cine v-a spus doar vouă, iar nouă nu, cum e în Iad ori dacă el există? Ei bine, dragi popi, deşi nu sunt popă am să vă dezvălui un secret: atunci când o să muriţi, o să muriţi de tot, iar corpul vostru o să fie îngropat în pământ de unde nu mai iese niciun om viu. Deci nici voi! Unica şansă să mai apăreţi la suprafaţă ar fi să fiţi profanaţi. Dar nu doresc asta. De ce să avem un coşmar în plus? Aşadar, nu mai speculaţi tărâmuri îndepărtate, de basm, în care locuiesc păcătoşi sau puri. Aberaţii. Oamenii vii locuiesc pe pământ. Iar marţienii, dacă există, există pe Marte. Iar oamenii morţi, devin cadavre şi sunt îngropate în pământ. Sau arse. Iar când oamenii vii mor, aparţinătorii participă la în-mormânt-are! Însuşi cuvântul ne spune unde ajunge mortul. „Are mormânt”! Aţi auzit voi de înraiere ori de îniadiere? O tot daţi înainte cu viaţa de apoi şi cu ieşirea din morminte. Ion Creangă, în poveştile lui, măcar avea umor, băi, fariseilor! Era fascinant şi scria pentru copii. Voi sunteţi macabri şi vorbiţi pentru toată lumea. Mai ales unii dintre voi, care la înmormântări obosiţi şi ţineţi slujba stând aşezaţi pe scaune, ca să nu vă forţaţi ciolanele preasfinte pregătite pentru călătoria extragalactică spre Rai. Sunteţi mizerabili unii dintre voi şi nu aveţi nicio treabă cu durerea morţii enoriaşilor. Vă interesează doar ofranda familiei răposatului, să plătească slujba, contribuţia şi celelate taxe de înmormântare, apoi pomana. Iar la pomană, altă aiureală. Toţi trebuie să începem să păpăm deodată, ca la grădiniţă, după rugăciune şi să terminăm tot deodată, când terminaţi voi de înghiţit ultima-mbucătură. Dar ce facem cu babele ştirbe care mestecă mai încet zgârciul din porcuşorul vietnamez?
Haideţi, măi, popilor, reveniţi-vă şi actualizaţi-vă metodele de predare a materiei sfiinţiilor voastre! Nu vă mai crede nimeni. Iar când va muri ultima babă ştirbă şi ultimul idiot, din ultimul sat uitat de lume, o să ajungeţi să propovăduiţi voi între voi. Unul va sta în copârşeu iar ceilalţi îl vor boci. Iar şeful vostru va oficia slujba de înmormântare. După care se va scula mortul şi veţi merge cu toţii la pomană. Abia atunci vorbele voastre vor avea efect... când se va scula din copârşeu unul dintre voi. Dar acest lucru mă tem că nu se va întâmpla prea curând. Dinţii babelor vor continua să cadă, iar idioţii se vor perpetua. Întru bucuria şi slava voastră.

Sorin Oros




19 noiembrie 2017

Vorbe, vorbe, vorbe,


Motto: „Din păcate vorbirea omenească nu ne permite să rostim şi ghilimelele” V. Maiakovski

     


        
          Leul rage. Câinele latră. Şarpele sâsâie. Ciocârlia cântă. Iar omul vorbeşte. E singurul  care o face. Pentru această acţiune el foloseşte cuvinte. Unele cuvinte. Pe toate nu cred că le poate folosi nimeni niciodată. Căutând în D.E.X. am găsit o sumă de cuvinte pe care nu le ştiam. Nu ştiam de existenţa lor pentru că nu le-am auzit niciodată. Mi-am zis că e păcat să rămână ascunse printre pagini prăfuite. Aşadar, succes la învăţarea lor! Mă îndoiesc că vă vor ajuta la ceva, dar câte lucruri facem inutil în viaţă?
Abhoraz – cineva care are ură, dezgust faţă de cineva
Abras – rău, violent
Acumbete – părţi ale plantelor care stau culcate
Agesturi – îngrămădire de crengi aduse de ape
Amuzie – pierdere a funcţiilor de înţelegere, elaborare şi exprimare muzicală
Anaptixă – apariţie accidentală a unei vocale între două consoane
Apical – care este situat în vârful unui organ
Armoarii – blazoane
Arzmahzar – petiţie colectivă prezentată Sultanului
Azoic – lipsit de viaţă animală
Bardou – hibrid obţinut prin încrucişarea armăsarului cu măgăriţa
Bobleţ – prost, bleg, nătărău
Brevilocvent – scurt în expunere
Brudiu – tânăr fără judecată
Bulicher – cuţit care nu taie
Bunget – pădure deasă şi întunecoasă
Cabazlac – păcăleală, poznă, glumă
Carnaxie – ciudă, supărare, spaimă
Cheilită – inflamaţie a buzelor
Chichion – necaz, bucluc
Climacteriu – perioadă a vieţii în care încetează fiziologic funcţia sexuală şi în care au loc modificări hormonale, somatice şi psihice (ce belea pe om!)
Comeraj – flecăreală, bârfă
Delebil – care poate fi şters
Deşosa – a-şi dezveli partea inferioară prin retragerea gingiei
Devlă – ţeasta capului, considerat sediul al inteligenţei
Durdă – puşcă, flintă
Erede – moştenitor
Etirat – alungit, întins
Eupnee – respiraţie bună, normală
Exuviabil – animale care-şi schimbă pielea (sunt şi oameni!)
Fanal – felinar mare
Felidă – felină
Fiacru – birjă
Filodormă – sumă de bani pretinsă ilegal de cineva în schimbul unui avantaj
Flacid – flasc
Forban – pirat, corsar, om care nu respectă nicio lege
Futil – lipsit de valoare, inutil
Gaibarace – picioare prea lungi
Găvozdit – înghesuit, ascuns
Gherdan – şirag de mărgele
Ghilosi – a se spăla mult, a se ferchezui
Gongorism – stil afectat, preţios, metaforic care caracterizează unele producţii literare
Grafoman – tendinţă de a scrie mult şi fără rost, reclamagiu
Halagea – tărăboi, gălăgie
Hărşni – a tăia ceva, a reteza
Hebelogie – psihologia adolescenţei
Heboit – bolnavi care comit acte antisociale
Hindichi – şanţ, tranşee
Ififliu – care a rămas fără bani, lefter
Incesibil – bunuri care nu pot fi cedate
Isihie – linişte, odihnă
Iuşcă – femeie şireată, temperamentală
Izvodi – a crea, a inventa
Încujbare – a se încovoia
Jarcalete – vlăjgan, haimana
Junt – armă de foc
Kidnapping – răpire de persoane pentru a şantaja
Lacerat – rupt în bucăţi
Lapalisadă – afirmaţie naivă care provoacă râsul
Lard – slănină grasă (este şi slabă?)
Locmă – mâncare gustoasă, chilipir
Lud – simplu, naiv, fără experienţă
Macrobie – longevitate
Mangosit  - nătărău, tont
Megeră – femeie rea
Năsilnicie – violenţă, sălbăticie
Neder – nătâng, zăpăcit
Nifoblepsie – orbire provocată de strălucirea zăpezii
Obroci – a face vrăji, a fermeca
Odiu – ură, dezgust
Ogurliu – care aduce noroc
Ootecă – pungă în care sunt închise ouăle la insectele ortoptere
Pama – a leşina, a se pierde
Paraponisi – a se supăra
Pempant – cochet, elegant
Primipară – femeie care a născut pentru prima oară
Quisling – colaboraţionist cu hitleriștii, trădător
Redija – a redacta
Relega – a izgoni, a expulza
Reprehensibil – care merită să fie condamnat
Rizic – risc
Sardanapalism – viaţă decăzută, imorală, trai decadent
Sclipui – a agonisi, a strânge
Sicitate – uscăciune, secetă
Siv - cenuşiu, gri, cărunt
Sortilegiu – ansamblu de vrăji, farmece, profeţii
Surchidi – a sâcâi, a hărţui
Şafar – intermediar, samsar
Ştiobâlcăi – a se scufunda cu zgomot în apă
Şved – suedez
Tacrir – interogatoriu
Tahifagie – faptul de a mânca repede
Tiriachiu – ameţit de băutură
Tregher – hamal
Ţăhui – a lătra
Ţincar – copil mic, ţânc
Ţolină – femeie rea, vicleană
Ulcus – rană, umflătură
Uncrop – apă clocotită
Ursuzlac - nenoroc, ghinion, pacoste
Vacat – pagină albă din interiorul unei lucrări
Vaticinar – caracter profetic, vizionar
Vibrisă – părul din nările omului (părul de pe cap cum s-o fi chemând?)
Woofer – difuzor special pentru redarea frecvenţelor joase
Xenofilie – simpatie faţă de tot ce e străin
Xenoman – xenofilie (!!!)
Xerofag – care se hrăneşte cu alimente uscate
Yuan – unitate monetară în China
Zaiflâc – indispoziţie, slăbiciune
Zarnacadea – narcisă
Zavistui – a invidia, a pizmui
Zeberi – a sechestra, a lua cu forţa
          Gata! Recunosc, am obosit! Şi-acum iată o frază în limba română: Brodiu şi bobleţ fiind devenisem un abras futil care se visa forban. Eram doar un lud ififliu, pătruns de hebelogie şi odiu, paraponisit mereu pe Quislingii care mă încujbau adesea. Am ajuns un şafar cu ursuzlac, xerofag, tahifagic şi tiriachiu, căutând să zeberesc o iuşcă megeră cu gaibarace şi gherdane, să ne ghilosim şi să o fac primipară pentru a aduce un descensiv sau erede ţincar într-un bunget etirat. Dar ea m-a obrocit cu sartilegii lângă un fanal găvozdit prin hindichiuri făcând o halagea care mi-a adus carnaxie. Am luat bulicherul şi-am lacerat-o cu năsilnicie, paraponisit fiind de gongorismul ei. Acum, la climacteriu, reprehensibil şi relegat, cu-n viitor siv, rizicesc să devin un grafoman sardanapalic... Hm? E clar? Parcă e o altă limbă... Şi, totuşi, e doar limba română!

       Sorin Oros
P.S. Pulă, pizdă, coaie, futut, muie nu se regăsesc în D.E.X.-ul tipărit. Se pare că hârtia e mai sensibilă decât ipocrizia multora. Noroc că există Dexonline-ul!









12 noiembrie 2017

Prietenia omului cu... omul


Motto. „Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Şi Iuda avea amici ireproşabili” Ernest Hemingway

       


Omul are prieteni. Dar prieteniile nu prea au oameni. Un paradox! Aveţi şi aţi avut, cu toţii, prieteni care v-au lăsat un gust amar, care v-au trădat. Şi veţi mai avea. Pentru că omul cunoaşte trădarea, spre deosebire de animale la care această trăsătură lipseşte, cu excepţia curvei de mâţe, care e pătrunsă de acest sentiment de care a fost atins şi Iuda. Iar dacă mâţa trădează, de ce n-ar face-o omul, care e superior felinei? Trădarea face parte din natura umană, oricât am nega noi. Oricât ne-am dori să n-o facem, fiecare dintre noi trădează pe cineva pe parcursul vieţii. O facem aşa cum respirăm. Simplu. E o condiţie sine qua non a acestei „trestii gânditoare” pascaliene. Dacă nu putem rămâne o viaţă-ntreagă lângă părinţi, lângă soţ/soţii, cum am putea să o facem lângă un străin? Sigur, prietenia înseamnă ca acel străin să fie apropiat de tine întocmai cămăşii, de unde şi expresia „mi-am dat cămaşa dupe mine”. Dar... nimic nu durează. Nimeni nu umblă gol o viaţă întreagă. Ne acoperim cu prieteni, dar după un timp ne lepădăm de ei. Ajung să ne incomodeze, să ne agaseze. Ajung să ne ceară prea mult, iar noi le dăm prea puţin. Obosim să facem prea multe pentru alţii. Mai ales în vremurile de acum. Obosim să ne preocupăm de prieteni, să-i ascultăm la necazuri şi să-i sprijinim. Uneori devenim invidioşi pe ei pentru că se descurcă mai bine. Pentru că au bani mai mulţi. Alteori ne sâcâie, ne deranjează. Şi, cu timpul, îi îndepărtăm de noi. Îi abandonăm. Descoperim alţii pe care-i considerăm mai buni. O perioadă. Apoi şi ei vor avea aceeaşi soartă. Şi ei vor fi dezamăgiţi de noi, şi noi de ei.
Cred că prieteniile dintre oameni nu rezistă datorită invidiilor care incumbă condiţia umană. Suntem mereu în competiţie, unii cu alţii, mereu vrem mai mult, şi mereu aşteptăm de la prieteni totul. Dar cred că menirea prietenilor nu este să ne dea totul, să ne ajute oricând şi să ne aprobe necondiţionat. Un prieten nu e o bancă deschisă non-stop, şi nici o slugă. Nu e tipul pe care-l chemi să te ducă undeva cu maşina, la orice oră. Majoritatea confundăm prietenia cu slugărnicia. De aici apar fisurile, după care se instaurează, treptat, răceala.
Nu credeţi că un prieten adevărat e ăla care vă ascultă şi cu care vă consultaţi, într-un moment de cumpănă? Ăla care vă contrazice când vorbiţi aiureli, şi care nu e de acord să faceţi un lucru căruia lui i se pare greşit? Nu credeţi că prietenul vă poate ajuta cu bani doar atunci când are şi când se poate lipsi de ei o perioadă? Nu credeţi că atunci când vă dă un sfat cu care nu sunteţi de acord îşi arată adevărata prietenie, pentru că nu vă lasă să faceţi o prostie? Nu e prieten ăla care vă spune că aţi greşit? Din păcate, mulţi avem alte aşteptări de la un prieten. Iar dacă ei nu sunt de acord cu noi îi îndepărtăm. Or, ei de-aia sunt prieteni, pentru a fi sinceri cu noi, pentru a ne consulta şi pentru a ne destăinui în faţa lor când ne frământă ceva. Adevărul e greu de suportat, dar prietenul nefiind implicat emoţional vede problema altfel. Nu e pătimaş şi orbit de orgoliul stimei de sine. Or, noi vrem să ne dea dreptate mereu. O optică total greşită. În plus, mereu uităm că prietenul e un om care, ca orice om, are zile bune şi zile rele. Dar noi vrem să fie mereu prompt şi zâmbitor, gata să ne aprobe în tot ceea ce facem. Dacă nu ne aprobă sau nu ne împrumută cu bani atunci când îi cerem, nu mai e prieten.
Am mai spus-o şi cu altă ocazie: prieteniile adevărate sunt cele înfiripate în copilărie. Atunci invidiile erau puţine iar interesele inexistente. Totul se baza pe joacă. Consolidate în timp, aceste legături devin solide, şi chiar dacă viaţa îi desparte teritorial, sufleteşte ei se regăsesc mereu alături. La maturitate e mai dificil să-ţi faci prieteni noi. Asta pentru că spiritul ludic se estompează şi intervin „mizeriile” vieţii. Cărora nu toţi pot să le facă faţă. La maturitate avem doar amici şi colegi. Amicul e ăla cu care călătoreşti împreună o parte din drum. Atât cât ai acelaşi traseu, şi aceleaşi interese. Nu e nimic profund, nimic de suflet. Iar colegul e ăla alături de care munceşti. Fără să i te destăinui şi fără ca el să te ajute dezinteresat. Greşesc?

Sorin Oros


3 noiembrie 2017

Buzele şi „buzile”


Motto: „În trei locuri nu se dă prioritate: în puşcărie, toaletă şi saună” Proverb evreiesc


     
          Tehnologia ne-a invadat pe toţi. E firesc, deoarece trăim în anul 2017, nu în 1907, pe timpul Răscoalei de la Flămânzi. Atunci nu erau nici telefoane mobile şi nici „buzi”. Lumea mergea la „privată” şi-şi făcea poze cu aparatul cu trepied care scotea flamă la declanşare. Pe vremea aia erau două lucruri total separate. Adică „buda” nu avea nicio legătură cu fotografia. Dar, iată că după o sută de ani, acestea au devenit inseparabile. Suntem bombardaţi pe facebook, de fiinţe angelice care se fotografiază în „buzi”. Nu cu aparate foto, ci cu telefoane performante. Aproape orice femeie tinerică, odată ce ajunge la „budă” să-şi deşerte băşica udului îşi face şi o poză. Nu ştim dacă înainte sau după micţiune, dar înclin să cred că după. Asta pentru că toate zâmbesc satisfăcute şi eliberate de o apăsare stânjenitoare. Deşi, stânjenitoare ar trebui să fie pentru ele locaţia aleasă. La „budă” omul se cacă şi se pişă. Or, ele transformă „buda” în studio fotografic. Mai apare o chiuvetă, mai un sul de hârtie igienică, un coş de gunoi, un robinet, elemente fascinante care, musai, trebuie arătate lumii întregi. Femei cu buzele ţuguiate care seamănă izbitor cu un cur de găină, cu decolteuri mărinimoase şi ţâţe de plastic, cu tatuaje sofisticate pe braţe, antebraţe, burţi ori coapse, stau în compania căcaţilor şi ne zâmbesc sexy. De ce? De ce nu pot face asta de acasă? Sau din sânul naturii? De ce cred ele că pozându-se-n „buzile” barurilor, noi, bărbaţii cădem extaziaţi într-o neostoită poftă de-a le cuceri? Cum să te excite un „produs” expus pe-un galantar, între urină şi fecale? Cum să pofteşti la nişte buze şterse-n „buzi”, în pripă şi nespălate? Mintea umană face conexiuni, e influenţată de imagini, de mirosuri şi de locaţii. La „budă” omul se cacă, nu e nimic sexy aici. Sigur, se produce o excitaţie, sfincterul anal e plin de stimuli care în momentul defecării reacţionează şi produc plăcere. Asta în cazul în care diva nu are hemoroizi. Însă, în acest context, în această locaţie deloc îmbietoare nu cred că-i arde nimănui de excitaţii şi de poveşti de amor. Cum dracu să-ţi faci poze-n „budă”? Oare ce au în cap aceste femei tinere şi, unele, frumoase? Cum pot să stea printre arome umane, să surâdă şi să creadă că sunt senzaţionale? Nu m-aş mira ca, în viitor, să vedem imagini cu ele în timp ce urinează, stând pe vine şi hlizindu-se senzual telefonului mobil! Ce poate fi mai sexy, nu-i aşa? Slabă minte pot avea unele femei! Pentru că, paradoxal, deşi ele vor să ne arate cât sunt de fascinante pozându-se în „buzile” localurilor, ne arată doar mintea. Adică, lipsa ei. Nu cred că sunt mulţi bărbaţi care şi-ar dori o relaţie serioasă cu una care-şi face poze printre chiuvete şi hârtie igienică. Desigur, excepţii sunt! Mă refer la acei bărbătuşi plini de muşchiuleţi fezandaţi în steroizi, care-şi fac poze în şorturi şi maieuri, în sălile de forţă. Cei care vor să arate tinerelor femei care-şi fac poze în „buzi”, cât sunt ei de puternici. Ăştia merg mână-n mână. Aceste categorii de femei şi bărbaţi, deopotrivă, sunt interesaţi, exclusiv, de imagine. În general, sunt cei care scriu „mam trezit” şi pentru care unicele cărţi pe care le-au răsfoit au fost manualele şcolare. Cei care au rămas ancoraţi în mirobolanta propoziţie scurtă: „Ana are mere”, studiată în clasa primară! Nu mi-am propus să jignesc pe nimeni, dar mă tem că acelea care nu au altceva de arătat se arată doar pe ele însele. În ipostaze degradante, dar în care ele se cred sclipitoare. Şi nu sunt departe de adevăr; o femeie poate străluci pe lângă căcatul de-alături! Dar asta nu e suficient pentru ca un bărbat să-i dorească buzele. Pentru că în „buzi” nu e loc de tandreţuri şi de poezie. Acolo nu se fac poze şi nici nu se înfiripă poveşti de amor. În „buzi” oamenii se cacă, se pişă, mai eliberează nişte gaze şi, poate, mai expectorează nişte flegme. Nu e loc de picnic, de socializare, şi nici nu e studio fotografic. În „buzi” buzele îşi pierd savoarea. Pentru a şi-o recăpăta e nevoie de niţel creier. Care nu are de-a face cu imaginea. Creierul, după cum ştiţi, e în interior. Iar ca să se vadă nu are nevoie de o „budă” în care două buze ţuguiate şi-alte două umezite încearcă să trimită semnale disperate bărbătuşilor cu muşchiuleţii file. Pozele făcute-n „buzi” sunt ceva sinistru. Asta pentru că imaginea se asociază cu locaţia. Nu cred că e fermecător să vezi o femeie între urină şi fecale. Sau, dacă o vezi, înseamnă că acolo e locul ei. Dar eu nu vreau să cred aşa ceva. Nu vreau şi nu pot să asociez femeia cu un căcat. Încercaţi şi voi, fiinţe angelice să nu o mai faceţi. Arătaţi-ne poezia din voi, nu excrementele!

Sorin Oros

29 octombrie 2017

Snobii


Motto: „În intimitate suntem la fel, cultura e singura care face diferenţa” Confucius

       


          
Oamenii se nasc la fel: neajutoraţi, fragili şi prostuţi. Fără cultură şi fără nicio deprindere socială. Dar e cert că nimeni nu vrea să rămână aşa. Vrem, cu toţii, să ajungem puternici, culţi şi deştepţi. Dar şi bogaţi... mai ales cei cu o cultură precară. Asta pentru că niciodată un om cult nu va alerga după arginţi. Pentru el, bogăţia reprezintă altceva. Nu e ahtiat după palate, moşii ori imperii financiare. Astea, îndeobşte, sunt apanajul celor care au „oi multe şi cornute”, al celor care scriu „miam loat” bacul, şi-al celor care au avut flotant, o vreme, pe la Aiud, Gherla ori Poarta Albă. Un intelectual, un om cultivat şi rasat nu bravează cu nimic. Nu vrea să demonstreze nimic nimănui. Ştie ce ştie şi când nu ştie nu se ruşinează să întrebe. Un om cultivat ştie că nu are cum să le ştie pe toate şi că nu e nicio ruşine să întrebi. Ceilalţi, însă, lipsiţi de o cultură adevărată, solidă, bravează şi pozează în mari devoratori de orice fel de artă. Ei le ştiu pe toate şi le fac pe toate. Ei nu întreabă. Ei sunt. Îşi sunt suficienţi lor înşişi. Au bani suficienţi încât să aibă orice. Îşi cumpără mereu tot ce le poate îmbunătăţi exteriorul, imaginea de faţadă: haine scumpe, cosmetice, telefoane la preţuri exorbitante (uitând că telefonul este un accesoriu necesar pentru a suna şi pentru a fi sunat; ei ar vrea ca acesta să le facă şi masaj!), maşini de lux cu care să epateze, etc. Dar intelectul rămâne „nemobilat”. Asta face ca sufletul şi mintea lor să se simtă stinghere în societate. O simt şi ei, dar şi cei cu care interacţionează. Şi-atunci, pentru a epata, bravează. Caută orice ocazie care ar putea să-i pună în lumină. Postează pe facebook citate motivaţionale, fără să amintească autorul, dând astfel impresia că sunt vorbele lor măreţe. Asta îi face să se simtă culţi, îi face să le crească stima de sine. Mai ales după ce amicii lor încep să-i laude. Supralicitează şi încep să comenteze apoi la postare. Dar, ghinion!, cratima le joacă feste. Ba n-o pun, ba o pun unde nu e cazul. O vorbă înţeleaptă spune că „dacă tăceai filozof rămâneai”. Ei bine, ei nu tac şi astfel demonstrează tuturor cât sunt ei de... deştepţi. Apoi, cu orgoliul gâdilat, se împopoţonează şi participă la orice eveniment artistic din oraş sau de oriunde. Chiar dacă nu e amator de teatru, când află că în oraşul său vine o trupă cunoscută din Bucureşti îşi cumpără cele mai bune bilete din sală. E bine să fie văzut alături de intelectualii urbei, savurând arta. Deşi, de multe ori nu înţeleg nimic din spectacol, e obligatoriu să pună două-trei poze din sala Teatrului şi să anunţe că au fost părtaşi la eveniment. Desigur, asta se întâmplă mai rar, deoarece la producţiile artistice ale Teatrului din propriul oraş nu se înghesuie. Astea nu sunt de nasul lor. Nici spectacolele, şi nici actorii. Ei vin doar la vedetele din Bucureşti. Asta e de bonton! Nu se sinchisesc să dea 100-150 de lei pe un bilet, la un spectacol elitist de la care ies cu neuronii opăriţi. Cum să dea ei doar 30-40 de lei pentru un bilet la spectacolele Teatrului din oraş? La asemenea preţ nu-şi pot etala bolidul, costumul ori rochia de firmă. Pentru că la ei totul se măsoară în bani. Snobii sunt convinşi că elitele culturale se găsesc doar acolo unde banul e stăpân. Ei îşi suplinesc pseudocultura cu bani. Cei săraci, pentru ei nu contează, nu există. Banul echivalează cu intelectualitatea, cu rafinamentul, cu eleganţa. Ai bani, eşti cult; n-ai bani, eşti prost!
Atâta timp cât se simt bine, şi se cred mari devoratori de cultură, nu prea e treaba noastră, a celor fără mulţi bani şi mai prostuţi. Deranjul nu e prea mare. Fiecare aleargă pe culoarul său. Important e să ajungem şi unii şi alţii, la destinaţie. Cu ce bagaj de cunoştinţe trecem linia de sosire contează prea puţin. Acolo toţi suntem la fel. Proşti, deştepţi, săraci ori bogaţi, nu ne întreabă nimeni de operele lui Shakespeare, şi nici nu trebuie să ţinem dizertaţii despre Prolegomenele lui Kant. Oricum, snobii sunt, adesea, nişte apariţii fascinante în sălile de teatru ori la concerte. Se simt de la o poştă, degajă opulenţă şi folosesc un singur cuvânt pentru a caracteriza opera artistică: „Interesant”! Ăsta e cuvântul pentru tot ceea ce nu pot să explice. Deh, au şi „intelectualii” scăpările lor!

Sorin Oros

24 octombrie 2017

Rebeliunea puberilor


Motto: „Nu merită să fii liber, dacă nu ai şi libertatea de a face greşeli” Mahatma Gandhi

       
       

Tinereţea – cea mai frumoasă vârstă! O vârstă a zborurilor, a inconştienţei fascinante, a descoperirilor hedoniste, a dragostei pure şi-a tuturor libertăţilor. O vârstă a „fărăgrijilor”. Cam un deceniu temporal, cuprins între liceu şi facultate; de la 15 la 25 de ani! Perioada în care ne credem zmei, şi în care credem că putem face tot ceea ce n-au făcut ceilalţi. Ani plini de fantezii în care băieţii se cred Tarzani, Rahani, Rambo-i şi Sandokani, iar fetele Ecaterine Teodorii, Madonne, primadone şi Angele Merkel. Vise, speranţe, şi prea puţine certitudini. Zboruri neîncetate până la topirea aripilor de ceară. Iluzii... E frumos şi e necesar. E perioada încercărilor de tot felul. Şi a autocunoaşterii bazată pe acţiune. Dacă până pe la 15 ani ne spuneau părinţii ce să facem, după această vârstă acţionăm conştienţi de libertatea noastră. Ne apucăm de fumat, de băut şi ne dezvirginăm. Facem toate astea pentru a fi în pas cu lumea, nu neapărat pentru că ne place. Dacă n-o facem, amicii se uită cu superioritate la noi şi ajungem subiect de glume. Nu suntem „cool”! Foarte puţini sunt cei care nu se lasă influenţaţi de anturaj, care au personalitate. În general, oamenii sunt animaţi de spiritul de turmă. C-aşa-i adolescentul, fragil!
          Nu uit că şi eu am fost puber, şi că am făcut toate prostiile care-mi treceau prin cap. Am furat un obiectiv fotografic de la Casa Pionierilor; am furat schelete dintr-un şantier arheologic, şi cărţi din librării. Am furat catalogul în clasa a VIII şi l-am ars. Într-a XII, beat fiind, am spart două scaune, tabla şi tabloul cu Ceauşescu din clasa în care învăţam ca  să devin un element de nădejde al patriei socialiste. Am făcut sex, în aceeaşi clasă, pe catedră, după terminarea orelor de studiu. Am fumat în „buzile” liceelor prin care-am trecut şi-am chiulit sistematic. Am băut în timpul orelor în cimitirul de lângă liceu. Am rămas repetent... În concluzie, am fost un element nesănătos, motiv pentru care mă intersectam destul de des cu miliţienii epocii, şi cu burţile lor rubensiene. Am scăpat de Şcoala de Corecţie şi Reeducare doar datorită achitării prejudiciilor de către părinţii mei dragi, şi a intervenţiei lor cu „plocoane” la diferiţi şefi, şefuţi şi tovarăşi sus-puşi. Apoi, din armată am dezertat de nouă ori. Ce să fac eu la Mihai Bravu în Giurgiu, la artilerie, ori la Brăneşti în Ialomiţa,  la irigaţii, când iubitele mele erau la Cluj... neirigate? Aşadar, nu uit „faptele de vitejie” pe care le-am comis. Şi nici durerea pe care le-am provocat-o părinţilor la fiecare contact cu... valurile vieţii. Nu îi critic pe adolescenţii de azi. E normal să facă prostii. E chiar indicat. Aşa se pot cunoaşte mai bine pe ei înşişi, şi pot gusta şi alege felii de viaţă.
          Dar există un lucru care mă „dă pe spate” chiar şi pe mine: prietenia, atât de intimă, a fetelor cu nenea Bachus! Şi fetele noastre „trăgeau la măsea”, dar cum „sug” astea noi, rămâi perplex. Îi lasă, clar, pe mulţi băieţi în urmă. Se adevereşte şi de data asta, că femeile sunt mai puternice decât bărbaţii. Chiar şi la băutură. Spun asta pentru că am văzut eleve de liceu care într-o oră au golit o sticlă de Unicum sau două de vin. Femei, frate!  Apoi râdeau depersonalizate, borau prin „buzi”, se trăgeau pe jos şi ţipau isteric. Fete tinere şi frumoase. Delicate. Fragile. Am văzut fete care beau fără să se strâmbe, pahare cu whiskey ori shoot-uri de tequilla. Sticle de vin sau gin tonic. Beau aproape orice alcool, în afară de bere. Asta nu le place pentru că e amară. Iar ele, nişte fiinţe atât de dulci, în fond, nu vor să-şi strice esenţa. Dar, din păcate, după ce îngurgitează alcoolul, dulceaţa le dispare şi se transformă în nişte arătări groteşti. Un bărbat beat e dizgraţios. Admit şi accept. Dar o femeie beată e o imagine tristă şi penibilă. E degradant să vezi o fetişcană beată urlând şi gesticulând incontrolabil. Unele se pişă pe ele. Altele îşi întind voma pe haine. E ceva apocaliptic. Şi deloc delicat.
          Nu ştiu ce se poate face în acest sens. Nu am nicio idee. Nu le putem interzice să bea, dar nici nu le putem trasa o limită. E la aprecierea fiecăreia; una poate se face „mangă” după trei pahare, alta doar după şapte. Singura şansă ar fi ca ele să poată controla acel moment în care simt că au ajuns la limită. Dar cum tinereţea e atât de incontrolabilă, şansele sunt destul de mici. Nu blamez pe nimeni. Doar am semnalat acest aspect. Pentru meditaţie.

Sorin Oros

15 octombrie 2017

Pumnul, palma şi femeia


Motto: „Dacă iubeşti pe cineva, atunci îl iubeşti aşa cum e, şi nu cum ai dori tu să fie” Lev Tolstoi

       
       
Iubirea! Ce minunăţie! Dar, paradoxal, câtă suferinţă produce! Iubirea doare mereu; şi când o ai dar şi când o piezi. Asta, deoarece, iubirea este, adesea, mult mai complexă decât o pot pricepe oamenii. Sau, mai corect, unii oameni. Sau şi mai corect, bărbaţii. Sunt bărbat, dar recunosc că uneori nu am înţeles-o nici eu. Poate acum o înţeleg. Sper. Deşi, aşa cum spunea Tudor Muşatescu „de la o vârstă inima nu mai e obligată să iubească; e suficient să bată”!
Mă tem că foarte mulţi oameni înţeleg iubirea greşit. O interpretează total eronat. Evident că nu ai nevoie de nicio şcoală pentru a înţelege iubirea, ea apare şi la un analfabet şi la un academician. Nu e nevoie de aproape nimic pentru a iubi. E suficient doar să o faci. Să îţi urmezi inima. E cea mai bună cale de a te lăfăi în iubire. Se spune că iubirea e oarbă şi pe mulţi îndrăgostiţi îi orbeşte. Nu la propriu, evident, dar cred că îi şi tâmpeşte pe unii, şi, de data asta, nu la figurat. Mulţi bărbaţi chiar se tâmpesc atunci când iubesc. Doar aşa se poate explica de ce bărbaţii care susţin că iubesc o femeie, o lovesc! Care e legătura dintre iubire şi bătaie? Dintre o floare şi un pumn! Dintre sărutări şi vânătăi! Dintre mângâieri şi păruieli! Una singură, tâmpenia! În general, tâmpenia se face simţită, aşa cum îi spune şi numele, la oamenii tâmpiţi. Proşti, adică. Oameni reduşi, simpli, fără şcoală, fără cultură şi fără o gândire proprie. Cazurile de intelectuali care-şi „frăgezesc” partenerele sunt mai rare. Dar există, din păcate!
Bărbatului i se sugerează de mic faptul că e superior femeii. Chiar de către mă-sa... „Tu eşti băieţel, eşti mai puternic decât sora ta.Trebuie să ai grijă de ea”! Iar băiatul, când creşte, are grijă! Are grijă să-i spună femeii de lângă el că e superior, că doar el ia decizii şi că ea trebuie să accepte tot ce spune el. Nu întotdeauna i-o spune prin vorbe, adesea apelează şi la gesturi... tandre. O mângâie şi-o pipăie. Dar cum bărbatul e puternic, uneori forţa e disproporţionată. Iar a doua zi femeia are un ochi vânăt şi buza spartă. Buza gurii... cealaltă e doar jumulită agresiv de virilul stăpân. Bărbatul regretă, plânge şi-o asigură că nu se mai repetă. Dar, după o vreme, când vine nervos de la muncă unde l-a certat şeful că e leneş sau incompetent, bărbatul iar o „mângâie”. A doua zi îi spune c-o iubeşte şi nu poate trăi fără ea. Şi mă tem că nu minte. Pentru că fără ea pe cine s-ar mai descărca iubăreţul bărbat? Doar nu se poate bate singur! Deşi, ăsta ar fi cel mai bun lucru; aşa ar realiza cât e de tâmpit!
Dragi femei, iubirea cu palme şi pumni nu există. De asta ar trebui să fiţi conştiente mereu. Când apare prima palmă, iubirea decolează cu viteza sunetului (350 m/s). Ceea ce ar trebui să faceţi şi voi dar cu viteza luminii (300.000 km/s). Indiferent de ce aţi realizat alături de masculul iubitor, indiferent de copiii pe care-i aveţi cu el, indiferent de banii ori funcţia lui, indiferent că sunteţi şomere, singurul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să plecaţi. Dacă nu o faceţi la prima palmă, următoarele vor veni ca o binecuvântare a unei relaţii cu un tâmpit. Acceptând palma vă asumaţi şi pumnul viitor. Vă semnaţi, de fapt, posibilul certificat de deces. În alb. Adică îi daţi tâmpitului dreptul de proprietate asupra fiinţei voastre. Dreptul de a vă bate, de a vă jignişi de a vă ucide. După prima palmă deveniţi un obiect. O maşină de făcut mâncare, de spălat şi de futut. Funcţionaţi pe bază de „curent”, pe care-l primiţi ocazional de la stăpânul casei. De parteneriat ori de iubire nu mai poate fi vorba.
E plin cimitirul de femei omorâte de cei care le iubeau. Spitalele, la fel. Iar voi continuaţi să rămâneţi alături de ei. De ce, distinse femei?  Nu puteţi să vă trăiţi viaţa dacă nu sunteţi bătute? Aşa credeţi că se manifestă iubirea? Iertaţi-mă, dar cred că sunteţi niţel proaste... Dacă rămâneţi alături de cei care vă iubesc lovindu-vă, meritaţi să fiţi bătute. O cereţi prin prostia de care daţi dovadă. Am spus mereu că sunteţi mai puternice decât bărbaţii. Mental vorbind. Folosiţi-vă mintea şi părăsiţi criminalul cu care aţi convieţuit. Mereu există o soluţie, o cale. Nu mai acceptaţi umilinţa. Acţionaţi! E vorba de viaţa voastră, nu de viaţa lui ori a copiilor voştri. Sacrificiile, în acest caz, sunt inutile. Şi, adesea, mortale. O relaţie în care bărbatul îşi loveşte femeia este o relaţie stăpân-sclav. Fără iubire, fără tandreţe, fără viitor. Şi, de multe ori, fără viaţă. Aşadar, dacă vreţi să trăiţi faceţi-o alături de un bărbat care ştie să vorbească. Cel care nu ştie, loveşte. În cele din urmă şi bărbaţii sunt limitaţi, cu toate onorurile care li se aduc în detrimentul femeilor.

Sorin Oros