Hedonişti sau masochişti?

Motto: „Scopul tuturor acţiunilor noastre este, în general, plăcerea” Epicur

      

           

Plăcere sau durere? Ce alegem?... Cine preferă durerea în locul plăcerii? Personal nu cunosc pe nimeni care adoră suferinţa şi durerea, şi nici nu cred că există. Am auzit de sado-masochişti, dar ăştia sunt puţin bolnavi, şi-apoi şi ei caută plăcerea... în durere. E o plăcere şfichiuită, dar tot plăcere e. Aşadar, omul caută plăcerea! Plăcerea de-a se juca, de a bea, de a mânca, de a dormi, de a flirta, de a face sex, de a călători şi de a cunoaşte. După cum vedeţi, există o activitate socială care lipseşte din enumerarea de mai sus: plăcerea de a munci! Prea puţini oameni au această plăcere, iar majoritatea o consideră o corvoadă. Cum să-ţi placă să dai cu sapa când poţi da din buci? Cum să-ţi placă să stai mânjit cu ulei pe salopetă, în parcul auto, când poţi sta parfumat, la o terasă, în faţa unei sticle cu vin? Şi nu pipăind bujii şi sârme, ci buci cărnoase şi ţâţe pietroase. Păi, nu? Păi, da! Oamenii, în general, sunt adepţii plăcerilor – un truism care nu mai necesită explicaţii. Dar se poate nuanţa. Durerea nu-i place nimănui, asta e cert. Pruncul plânge de foame, de frig sau de ignorare. Toate astea îi provoacă dureri. El nu se poate ajuta singur şi-atunci, prin plâns, atrage atenţia asupra durerilor lui. E hrănit, schimbat şi alintat. Asta îi place, desigur! Şi-atunci tace. Mai apoi, crescând, vrea să se joace, să facă doar ceea ce vrea el. Nu-i place să i se spună să nu spargă vaza de cristal cu mingea de fotbal. În peretele alb el vede o planşă pe care poate desena, iar dacă-i interzici asta se supără. Plăcerea lui e să picteze pereţii. Trebuie să ne bucurăm, totuşi, că nu vrea să-i demoleze. Elevul vrea să se joace la calculator, nicidecum să înveţe nişte lucruri pe care i le-a dat o tipă acră de la şcoală. Nu are nicio bucurie citind despre erele geologice, Mircea cel Bătrân ori podişul Transilvaniei. Adolescentul, la fel. Îl lasă rece tabelul lui Mendeleev, însă transpiră, brusc, în prezenţa colegei de bancă, în a cărui decolteu îşi odihneşte ochii şi, adesea, buzele. La maturitate... e mai complicat. Şi maturul caută plăcerea, dar e conştient că trebuie să facă şi lucruri care nu-i plac. El ştie că e musai să meargă la muncă, cinci zile pe săptămână, şi doar în două zile să se desfete cu plăcerile dorite. E conştient că nu are cum să stea şapte zile, să bea cu amicii ori să şi-o tragă cu partenera. Nu poate dormi luni în şir, şi nici să se plimbe în lume la nesfârşit. Iată, deci, că plăcerile îi sunt limitate la o anumită vârstă. Asta devine frustrant şi agită. Omului nu-i place nimic din ce i se impune. Poate el vrea să şi-o tragă exact în momentul în care este la muncă. Poate că şi-a tras-o toată noaptea şi exact când vrea să doarmă e obligat să meargă la muncă. Dar nu mai e un copil căruia să i se accepte toate poftele. Strânge din dinţi şi merge la muncă aşteptând cele două zile libere. Prin tot ceea ce face, omul caută plăcerea. Când bărbatul invită „păsărica” la cafea, el caută plăcerea acuplării cu aceasta, nu savoarea bobului de cafea. La fel, când duduia soarbe din aroma boabelor arabice se umezeşte, adesea, şi nu doar pe gâtlej. Când organizăm o petrecere, un grătar cu prietenii, căutăm plăcerea de-a glumi, de-a bea şi de-a mânca. Nicidecum nu ne adunăm laolaltă pentru a citi Biblia ori pentru a ne târî în coate şi genunchi, în jurul focului sacru pe care sfârâie fleica. Astea sunt pentru cei care caută plăcerea în prostie. Pentru că nu-i aşa?, sunt şi de-ăştia. Ei simt o plăcere nebună să se târască pe rotulele osteoporoizate în speranţa vindecării de cancere, ictere, furunculi, hemoroizi ori bubiţe dulci. Asta e plăcerea lor. Dar te poţi căca în gusturile credinciosului pauper în materie cenuşie însă bogat în prostie? Nu poţi. Iar pentru ca ăştia să existe s-au inventat preoţii. Care, la fel, îşi caută plăcerile. Şi unde o pot face mai bine dacă nu printre enoriaşii evlavioşi care vin să pupe... poala popii?! Mai ales dacă sunt frumuşei şi minori! Deh, pomohăcisme!

Desigur, nu toţi popii sunt pedofili. Ar fi absurd să susţin aşa ceva. Mai există şi... homosexuali printre ei. Şi-ăştia îşi caută plăcerile printre faldurile sutanelor negre propovăduind numele Domnului. Nota bene! Nu am nimic cu homosexualii: îi înţeleg şi îi susţin. Dar nu cred că un homosexual poate să fie preot, să se erijeze în trimisul lui Dumnezeu şi să dea canoane preacredincioşilor care-au păcătuit preacurvind, minţind sau urând pe consăteanul său. A minţi, a urî şi a te fute-n cur nu e egal!

Bref! Omul caută plăcerea. Am cunoscut demult pe cineva care-mi spunea că visul lui e să aibă tone de bani, să nu muncească nicăieri şi să viziteze toate ţările pământului. Să îşi aleagă, în fiecare seară, câte-o femeie localnică şi să se distreze cu ea până a doua zi. Şi eu aş vrea asta. Cred că toţi bărbaţii sănătoşi şi-ar dori aşa ceva. La femei e mai simplu. Ele şi-ar dori un bărbat, acelaşi în fiecare zi, pe care să-l iubească şi care, la rându-i, să le iubească incandescent şi care să le fie, deopotrivă, prinţ, bancher, maseor, gardian, bucătar, servitor, bun ascultător şi bun penetrant. Ele sunt statornice în plăcerea lor. Doar că acel bărbat nu prea există nici măcar în literatură. Şi-atunci femeile caută plăcerea mereu. Sau, mereu, plăcere. Aproape ca bărbatul. Că doar oameni suntem cu toţii, nu-i aşa? Şi hedonişti până la moarte.

          În concluzie, deşi pudibonzii nu recunosc, toată viaţa noastră se învârte în jurul sexului. Desigur, subiectul e extrem de amplu, dar mă bazez pe imaginaţia fiecăruia dintre voi!

Sorin Oros

Truisme sofiste

Motto: „Cu cât gândesc mai mult cu atât mă întreb dacă îmi foloseşte la ceva” Platon

        

        

Politicianul este cel mai mincinos om. Nu-l întrece decât alt politician, mai versat.

În România se poate orice. Important este să vrei ceva. Politicienii, însă, preferă totul.

P.S.D.-ul nu e rău. Răi sunt doar membrii săi.

Iliescu a fost sărac dar cinstit. Atât de cinstit încât i-a lăsat pe ceilalţi sărăntoci, de pe lângă el, să prospere.

Dacă vrei să furi cinstit intră în politică. Altfel rişti să intri la pârnaie.

Dacă mai trăia Ceauşescu, 90% din Parlament muncea la Canalul Dunăre-Prut-Tisa. Restul de 10% erau victime colaterale.

Cei care regretă comunismul nu sunt nostalgici. Sunt doar nişte norocoşi care n-au prins nazismul ori stalinismul.

Ce este patria? Un cuvânt.

Ce este viaţa? O întrebare.

Filozofia nu e pentru toată lumea, dar toţi românii filozofează, deşi nu au auzit de Cioran, Noica ori Ţuţea.

Universul e un mister iar misterele nu pot fi înţelese.

Un prost nu va înţelege niciodată ce este viaţa. Dar va da tuturor sfaturi despre cum trebuie trăită.

Alcoolul e necesar în cantităţi rezonabile. Cei care nu beau nimic nu sunt rezonabili.

Despre poliţişti se spune că sunt proşti. Am cunoscut destui proşti care nu erau poliţişti.

Ţăranii nu au şcoală dar sunt deştepţi. Mulţi deştepţi au şcoală, dar prostia-i dărâmă.

Pentru a purta o haină de firmă nu e suficient să ai bani. Pe un parvenit, costumul Pierre Cardin va sta ca o sperietoare de ciori într-un lan.

Părinţii îşi văd copiii ca pe nişte îngeri. De aceea, îngerii adevăraţi îi cheamă, uneori, la ei. Pentru comparaţie.

Pocăiţii împart, pe străzi, broşuri despre Dumnezeu. Adicătelea, vor să ne facă mai buni. Dar ei sunt?

Femeia este îngerul bărbatului, iar bărbatul este diavolul femeii. Dar cum Raiul şi Iadul se întrepătrund, îngerul şi diavolul îşi întemeiază, adesea, familii armonioase.

Bărbatul fidel nu există. Cel cu amante e un bărbat viu, iar cel fără este un bărbat mort.

Femeia frumoasă, deşteaptă şi puternică e inabordabilă... pentru că ea nu există.

Femeia frumoasă îşi foloseşte mintea pentru a-şi îmbrăca exteriorul. Cea urâtă îşi îmbracă interiorul.

Femeia când iubeşte, pluteşte. Bărbatul când iubeşte, albeşte.

Femeia când iubeşte e lipicioasă. Când urăşte e veninoasă.

Când un bărbat invită o femeie la cafea, vrea să i-o tragă. Dacă femeia acceptă invitaţia, vrea să tragă de timp.

O femeie puternică face mai mult decât zece bărbaţi indecişi.

Femeia poate mima orgasmul. Bărbatul nu poate mima erecţia.

Cuplurile rezistente sunt alea în care minciuna are accesul interzis, iar adevărul dă bineţe zilnic.

Femeia trebuie penetrată la cap pentru a-şi deschide picioarele.

Dacă misoginii urăsc femeile de ce nu se căsătoresc între ei?

Sexul arde o sută de calorii. Dar consumi infinit mai multe până convingi femeia să accepte.

Sexul nu l-a omorât pe om, dar mulţi oameni omoară sexul.

Vaginul e elastic, dar elasticul nu-i vagin.

Cei ce pupă moaşte nu sunt proşti. Sunt veri primari cu nord-coreenii.

Popii nu sunt homosexuali şi pedofili. Ei doar îl slujesc pe Domnul X  sau pe Domnişorul Y. În numele Domnului, evident.

Nu-i mai criticaţi pe popii ortodocşi că circulă cu limuzine. Credeţi că Isus n-ar fi dat măgăruşul pe un Mercedes A Class?

Dacă Pomohaci are opt apartamente închiriate la Cluj nu-l huliţi. A dat din buci, pe brânci, pentru ele. Ghinionul vostru că munciţi doar cu palma şi staţi în chirii.

Dumnezeu a spus: „Eu sunt Tatăl vostru!”. Bine, bine, dar în ce limbă s-a exprimat?

Dacă oamenii nu ar crede în Dumnezeu, cu siguranţă ar crede în altceva. Dar ştiu ei cine sau ce e Dumnezeu? Poţi crede atât de uşor în ceva sau în cineva pe care nu-l cunoşti?

Fugim mereu de proşti uitând, uneori, să fugim şi de noi înşine.

Se spune că cei şapte ani de-acasă sunt esenţiali în formarea unui om. Uitându-mă-n jur constat că mulţi au chiulit chiar înainte de a deveni elevi.

Minerii au muncit, nu au gândit. De aceea, acum, închizându-se minele, nu mai munceşte nimeni în ţară. Toţi gândesc.

                                                                                                Sorin Oros

Minciunile roşii şi faptele negre

Motto: „Spuneţi adevărul şi nimeni nu vă va crede” Otto von Bismark

      

      

        P.S.D.! Febleţea mea! Iubirea vieţii mele! Partidul glorios care de 28 de ani are grijă de mine şi de ţară! Mă ţine-n palme, mă alintă, mă mângâie tandru! E firesc ca după atâta timp să se lege între noi o indestructibilă legătură. Chiar de sânge. Sânge... roşu! Roşu aprins ca flamura lui Lenin! Roşu aprins ca sclipirile ce-i ţâşneau din ochi, bravului Stalin! Roşu aprins, tovărăşesc!

          P.S.D.! Partidul – stat! Partidul – scut... împotriva justiţiei! Partidul-mamă... pentru orfanii democraţiei! Partidul-tată... pentru noii pionieri parveniţi! Partidul care „e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare, e-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt, e-n viaţa ce veşnic nu moare”!

          P.S.D.! Partidul curat în ideologie, dar murdar în faptă! Partidul Pinocchio! Cel care a furat Revoluţia, care a adus minerii, partidul care a distrus fabricile şi a pus economia la pământ. Partidul celor mulţi, al celor proşti, al celor ticăloşi. Al academicienilor cu două clase, ca trenul. Al celor fără dinţi, fără minte şi fără speranţe. Partidul celor obidiţi. Al celor care se mulţumesc cu un pix, chit că nu ştiu să scrie, cu o pungă, cu un litru de ulei. Partidul oportuniştilor care vor să sugă... să sugă non stop, orice, oricât, oriunde.

          P.S.D.! Partidul lui Iliescu. Al lui Năstase şi-al lui Ponta. Al lui Hrebenciuc şi Mazăre. Al lui „Goagăl” Vanghelie. Al lui „Genunche”, ministrul Învăţământului. Partidul condamnaţilor. Şi-al ţoapelor. Al Olguţei şi-al doamnei de plumb, Rovana. Al caragialeanului „Altă întrebare”. Al lui Daddy Dragnea, adeptul familie tradiţionale în care el are 50 iar ea 24. De ani. Şi de mii de hectare. Şi de milioane de euro. Cinstiţi. Curaţi. Câştigaţi cu sudoare.

          P.S.D.! Partidul cu tupeu care promite miere, în campanie, apoi livrează fiere, în timpul mandatului. Partidul care se bazează pe lipsa de memorie a electoratului. Pe lipsa de acţiune a celor pe care-i convinge să-l voteze. Partidul care acţionează exact invers decât afirma contele Otto von Bismark. Partidul care toarnă minciuni şi e crezut de toată lumea. Care dă ordonanţe noaptea, ca hoţii şi care promite măriri de salarii, de câteva ori pe an, pentru bugetari. Partidul care minte, minte, minte...

          Iată câteva fapte negre care-n plină campanie electorală erau de-un alb imaculat. Promisiuni albe cu care-au câştigat puterea:

-         Mărim salariile actorilor cu 50% în primul trimestru, apoi cu încă 20% din trimestrul doi. După prima majorare au tăcut...

-         Mărim salariile medicilor şi profesorilor cu 15% în primul trimestru, apoi cu încă 50% în trimestrul al treilea. Idem...

-         Mărim pensiile. Da, dar după acordarea pensiilor speciale, acum nu mai sunt bani pentru grosul pensionarilor amărăşteni şi muribunzi.

-         Acordăm tichete de vacanţă încă din primul semestru din 2017. Nu există.

-         Dotăm spitalele la un standard european. Glumă proastă.

-         Autostrăzi. Pauză de masă.

-         Ambulanţe în fiecare comună. Mda, cu tracţiune animală.

-         Construim opt spitale regionale ultradotate. Pe hârtie. Pentru că nici măcar fundaţia unuia nu există.

-         Construirea „a cel puţin” două săli polivalente şi „a cel puţin” patru patinoare acoperite. Acoperite de cine, de Servicii, poate...? În rest, basme.

Programul de guvernare are 173 de pagini cu „poveşti nemuritoare”. Am selectat doar câteva. Doar un idiot sau unul de rea credinţă nu observă diferenţa dintre promisiuni şi fapte. Dintre minciună şi realitate. Doar un idiot (cu tot oprobiul public asumat!) mai poate vota un partid cangrenos, care a pus stăpânire pe ţară. Care îşi minte cetăţenii. Care nu mai are bani pentru salariile Armăţii. Care le dă unora pensii fabuloase. Care-şi alungă medicii din ţară (Colentina!) şi care demite directori de Teatre după bunul plac (Odeon!). Un partid care nu îşi iubeşte defel cetăţenii.

Parafrazându-l pe Bismark, mă tem că, deşi spun mereu adevărul nu mă va crede nimeni. Iar partidul roşu va fi votat mereu...

Sorin Oros

Legi de paie

Motto: „Nu există ceva mai bun pentru stat decât legile bine alcătuite” Euripide

Unde nu există ordine există anarhie şi haos. Asta pentru că oamenii simt, gândesc şi acţionează diferit. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Dar, toţi greşesc. Iar greşeala trebuie pedepsită, altfel se va repeta. Pentru a pedepsi greşelile oamenilor s-au inventat legile. Iar ele au evoluat împreună cu societatea, şi mereu au apărut legi noi. Pentru că mereu apar greşeli noi.

Ce este o lege? Conform D.E.X.-ului, este „un act normativ al autorităţii supreme care regulează, permite sau interzice”. E o definiţie simplă care nu lasă loc de interpretări. Ei bine, dacă în ţările civilizate, normale, legile interzic fărădelegile, iar cetăţenii care greşesc sunt pedepsiţi, la noi legile sunt permisive şi regulate de politicienii care sunt mai presus de ele. Dacă în alte părţi legea e lege, la noi legea e... elastic. Se întinde atât cât vrea cel care a încălcat-o. Mă refer la cei care deţin putere şi capital. Capital dobândit, îndeobşte, în urma unor fărădelegi. Omul de rând, pălmaşul, simte rigorile legii. El are interzis la fărădelegi, spre deosebire de politicienii ori marii granguri influenţi, cărora li se permite să reguleze legile. Chestia cu imunitatea parlamentară mi se pare ceva de domeniul „filmelor cu proşti”. Sau pentru proşti. Parlamentarii sunt cei care fac filmele, iar noi, poporul, suntem proştii care ne uităm la ele. Şi toată lumea e mulţumită; noi avem circ, ei au pâine! Noi avem lacrimi, ei au zâmbete! Noi avem legi de care să ne temem, ei au legi pe care le-ntind după cum vor.

În orice ţară civilizată legile se respectă. La noi se interpretează. La ei, copilul e învăţat din ţâţa mă-sii să respecte legile, omul, natura şi societatea. La noi, e învăţat să fie şmecher, să se descurce, să-i fie lui bine şi-atât. La alţii, oamenii se iubesc, la noi e plin de ură şi egoism, fiecare face doar pentru el. Toate astea vin din educaţie şi din respectarea legilor. Numai aşa poţi crea o societate sănătoasă. E plină ţara de părinţi care nu ar trebui să aibă copii şi asta din simplul motiv că sunt proşti grămadă. Nu inculţi, ci proşti. Or, un prost îşi poate face copilul deştept? Categoric, nu. Şi-atunci copilul educat prost ajunge un matur prost. Unul care a fost educat să eludeze legile, să se fofileze, să facă din fărădelegi un act de bravură. El ştie că doar fraierii respectă legile şi stau cuminţi în banca lor. C-aşa l-a-nvăţat mă-sa şi tac’-su! Să arunce mizeria pe jos sau pe geamul maşinii, să parcheze pe trotuar sau în loc nepermis, să se bage în faţă şi să nu stea la coadă, să dea şpagă pentru a-şi rezolva iute orice problemă, ori să intre-n politică pentru a deveni imun. Ce îi recomandă pe toţi senatorii şi deputaţii, miniştrii şi primarii care fac legi şi ordonanţe, care emit decrete şi aberaţii? Ce merite sociale sau culturale au ei? Ce-a făcut Ecaterina Andronescu pentru Învăţământ? L-a pus pe butuci. Dar ăia care s-au perindat pe la Sănătate? Au îmbolnăvit ţara. Ce-au făcut toţi barosanii, de la toate Ministerele? Au trăit bine! Şi-atât! Ce-o recomandă pe fâşneaţa aia de Ana Birchall în Parlamentul României? Sau cine? E o femeie frumoasă, sexy şi bogată, care a câştigat un proces cu un ziarist care a prezentat un filmuleţ în care o femeie frumoasă şi sexy îi făcea sex oral unui mascul. Din filmuleţ nu reieşea dacă femeia era şi bogată. E super! Nu era ea, desigur, pentru că aşa au decis judecătorii care au aplicat legea. Ei, ei, ziariştii ăştia, numai după scandal umblă, după senzaţional! De parcă ei nu fac sex oral patronilor, că doar presa e liberă şi echidistantă, nu?

Aşadar revin cu întrebarea: ce îi recomandă pe toţi netrebnicii care fac legi, exclusiv, pentru curul lor? Nemernicia. Impostura. Incultura. Dorinţa de mărire. Prostia. Lucruri arhisuficiente pentru a nu produce nimic bun. Bun pentru ţară, pentru popor, că pentru ei produc exact ceea ce le trebuie. Averi şi imunitate. Dar... spun mereu acelaşi lucru şi nu îmi place să mă repet... Cum care lucru? Că politicienii ne fut continuu şi tot ce fac, fac doar pentru ei. Iar legile sunt făcute de ei pentru noi, iar noi suntem pentru ei doar un număr de care au nevoie din patru în patru ani. Băga-v-aş legile-n găoaze!

Sorin Oros

Gura lumii

Motto: „După ce te faci cunoscut şocând nu mai poţi şoca decât neşocând” Madonna

     

Omul e singurul „animal” care vorbeşte. De cele mai multe ori mult şi prost. Adesea, atunci când ar trebui să tacă. Şi, evident, când ar trebui să vorbească, tace. Cuvântul este o armă care poate produce multe necazuri şi neplăceri. Vorbele aruncate-n vânt iscă scenarii fantastice despre noi, pe care le aflăm târziu sau niciodată. Toţi vorbesc despre toţi. Nimeni nu vorbeşte doar despre el. Mereu vorbim despre alţii şi tragem concluzii după mintea noastră, chiar dacă nu-i cunoaştem pe cei despre care vorbim. Chiar dacă nu le cunoaştem faptele. Îi judecăm şi-i condamnăm, fără ca ei să ştie asta. Pentru mulţi oameni acest lucru contează, îi deranjează. Mai ales în comunităţile restrânse ori în mediul rural. „Ce-o să zică lumea dacă fac asta?” se întreabă, timoraţi, cei dependenţi de gura lumii. Şi de teama de-a nu fi „vorbiţi” renunţă la acţiunile lor. Oamenii îşi pun singuri bariere şi nu fac ceea ce simt pentru că îi interesează ce spune lumea despre ei. Lume care, oricum, va spune orice şi oricând.

Societatea a impus de-a lungul secolelor nişte reguli nescrise, după care s-au ghidat majorităţile. Cei mulţi. Turma. Dar mereu au apărut „oile negre”, cei care sunt altfel, ăia care nu se aliniază standardelor sociale ori morale. Mereu ăştia au fost vorbiţi şi analizaţi de turmă. Disecaţi, blamaţi, bârfiţi. Au fost puşi la zid şi executaţi, devenind exemple negative pentru majoritarii cu creierele ferecate de neputinţă neuronală. Mereu, cei care nu pot, îi critică pe ceilalţi,  care pot. Din invidie, din prostie, din răutate. „Foaie verde lobodă, gura lumi-i slobodă”! Majoritarii, închistaţi în dogme ancestrale, în cutume sociale perimate, se declară şocaţi atunci când unul iese din rând. „Ai auzit ce-a făcut ăla? Ai auzit că aia a făcut un copil din flori? Ştii că ăsta i-a zis directorului că e prost?” Toate lucrurile astea şochează. Este ceva de neimaginat ca o femeie să nască un copil, nefiind măritată şi cu un tată necunoscut. Necunoscut de mulţime, evident, pentru că femeia care dă naştere ştie cu cine şi-a tras-o. Şi şi-a asumat, probabil, copilul. La fel şi oprobiul public. Ea a făcut un copil pentru că a vrut, dar, poate, nu a vrut să se căsătorească. Câte femei germane au născut copii în urma violurilor comise de bravii soldăţoi ruşi în 1945, când aceştia au cucerit Berlinul? N-a şocat pe nimeni acest lucru. Dar dacă o femeie naşte, pe timp de pace, un copil cu tată necunoscut se face gaură-n cer. Femeile germane de-atunci au fost compătimite şi consolate de societate, astea care nasc acum, în aceleaşi condiţii, sunt blamate şi criticate. De ce? De ce sunt atât de făţarnici oamenii? De ce nu pot să-şi vadă fiecare de treburile lor, lăsându-i pe restul să facă prunci cu cine vor, să se îmbrace cum vor, să trăiască cum vor? Cu ce ne ajută pe noi dacă-i spunem „curvă” unei femei care a născut fără să fie măritată? Ea e împlinită şi se bucură de viaţa pe care o are, pe când noi trăim într-o iluzie a normalităţii fiind şocaţi de nişte lucruri care nu ne privesc personal. Şi nici nu ne ajută cu nimic. Societatea pudibondă se declară şocată de tot ce iese din matricea ei, de tot ce dă pe din afară. Lumea e obişnuită să facă doar ceea ce fac toţi, iar dacă unul iese din formaţie e băgat rapid în mandibula mulţimii, care-l mestecă plină de satisfacţie. Spiritul acesta de turmă, gregar, cred că este rezultatul intoleranţei sociale, cultivată, secole la rând, de conducători şi de Biserică. Şi unii şi alţii reprezintă împreună Puterea, Legea, Morala, Frica, Pedeapsa şi Ruşinea. Astea sunt instrumentele cu care omul e ţinut într-o lesă invizibilă pentru a nu ieşi din formaţie. Când unul rupe lesa, toate cele de mai sus se abat asupra lui. Ideal ar fi ca omului să nu-i pese, dar prea puţini sunt imuni. Diferenţa o face cultura şi personalitatea individului. Iar dacă la capitolul cultură se poate lucra, personalitatea este un capitol închis. Cu ea te naşti. Un om care şochează nu a studiat nicăieri acest lucru. Aşa e el. Iar el nu consideră că face nimic şocant. Face ceea ce simte şi ce crede. Ceilalţi, din turmă, pot fi şocaţi de acţiunile lui, dar el nicidecum. El trăieşte şi acţionează liniştit, dacă a reuşit să acumuleze şi o doză consistentă de cultură. Îl doare-n cur de gura lumii, pe care nu o doare gura să-i dezbată acţiunile pe care acesta le face, adesea, cu curul. Dar să nu uităm că evoluţia omenirii se datorează oamenilor care au produs şocuri în societăţile lor. Nu masele au inventat una-alta, ci individul. Nu turma a născut un copil din flori, ci individa care şi-a asumat asta. Şi datorită ei au apărut pe pământ nişte oameni. Care aleg să şocheze sau nu. Ori să stea liniştiţi sau nu. E simplu!

Sorin Oros

Articol misogin

Motto: “Anumite femei sunt ca papucii de casă. Te simţi bine înăuntru, dar ţi-e ruşine să mergi la restaurant cu ele”  Michel Galabru

     

           Pentru că există o cutumă care spune că toţi bărbaţii sunt misogini îmi voi lua şi eu, astăzi, înjurăturile de rigoare. Asumate şi, poate, meritate. Nu o să abordez subiectul filozofic, literar ori cultural, ci doar social. Asta înseamnă că mă fac că nu văd lipsa vreunui “filozof cu fustă” de renume mondial (Socrate, Platon, Sf Augustin, Machiavelli, Descartes, Pascal, Voltaire, Kant, Hegel, Kierkegaard, Marx, Engels, Freud, Jung, Eliade, Cioran, Heidegger!), a vreunei scriitoare dostoievskiene, shakespeariene, cehoviene, sofocliene, edgarallanpoeliene, eminesciene, ibseniene, proustiene, balzaciene… ori a vreunei pictoriţe, muziciene sau sculptoriţe leonardodavinciene, ceaikovskiene ori brâncuşiene. Acestea or fi existând, probabil, dar la o scară mai mică şi fără să producă schimbări majore în gândirea, literatura şi cultura omenirii. Nu vreau să spun că femeile sunt proaste, ori lipsite de talent. Au avut doar alte preocupări. Au născut oameni şi s-au îngrijit de ei să-i facă mari, la propriu. La figurat s-au făcut ei înşişi, mai apoi. Pentru că au avut timp. Femeile nu au avut timp. Ele nu au avut mai nimic, multe secole, în afară de copii. Erau doar la dispoziţia bărbatului pe care trebuiau să-l relaxeze sexual, pentru ca acesta să poate gândi sau scrie, fără stres. Femeia nu avea drepturi, dar nici nu cerea. Se mulţumea să fie mamă. Bărbaţii ca taţi, sunt, în general, destul de jalnici. S-au obişnuit, de mii de ani, să lase totul în seama mamelor, iar ei să se lase în seama mamelelor. Practic, fiecare e cu sectorul său. Doar de vreo sută de ani au început să se schimbe lucrurile. Femeile îşi cer drepturi şi, pe alocuri, le primesc. În lumea civilizată, desigur, că la papuaşi, în triburile africane ori în zonele musulmane, femeia a rămas tot la stadiul la care era pe vremea lui Pitagora. La ăştia femeia nu are voie să gândească. Şi, în timp, probabil, creierul se atrofiază. Un organ nefolosit îşi pierde deprinderile, se gripează. Ca şi la unii dintre bărbaţii care abuzează de penis în detrimentul creierului.

          Cred că, în curând, ne putem aştepta la apariţia purtătoarelor de fustă printre cei enumeraţi mai sus. În toate domeniile, inclusiv în armată, care era, exclusiv, apanajul bărbaţilor. Iar dacă vor fi şi mame, deopotrivă, soclul pe care s-a cocoţat masculul are toate şansele să se clatine şi să cadă. Până atunci, însă, ele rămân, mai mereu, în linia a doua. Simţindu-ne ameninţaţi le punem noi înşine piedici. Le numim proaste, le amintim des că nu înţeleg, că nu pot lua decizii, că sunt “găini”, că nu ştiu şofa, că nu ne înţeleg frământările metafizice şi le strigăm, adesea, că locul lor e la cratiţă. La cratiţă şi la aşternut. Nu doar la ceas de seară, ci exact când vrem noi. Fix atunci. Şi pentru că noi gândim trebuie să ne inspirăm din mai multe “surse”. Aia de-acasă se epuizează, iar noi avem nevoie de muze mereu. Muze pe post de mule. Doar de folosit, de inspirat şi expirat de câteva ori, pentru regenerare. Apoi, la revedere!, c-avem soţii şi copii acasă de care trebuie s-avem grijă. Una scurtă şi te-am pupat! Ce, vrei să te scot şi-n lume, la restaurant?... Nu ne expunem cu ele pentru că le considerăm prostuţe ori vulgare şi ne e ruşine, onorabili fiind, să ne vadă prietenii în compania lor. În schimb, pizduţa lor nu e defel proastă şi vulgară când o morfolim printre dinţi. Delicat, of course! Că doar suntem bărbaţi tandri care au grijă de femeile lor!

          Concluzia e că aşa cum există bărbaţi proşti, există şi femei prostuţe. Iar dacă pe proşti, femeile îi evită, noi nu le evităm pe cele mai sărmane cu duhul. Suntem mai generoşi, adicătelea, mai umani. Evident, în aparenţă, pentru că după ejaculare ne gândim, brusc, la soţie şi copilaşi. Nişte mârlani! Iar voi, nişte victime. Dar voi vreţi să fiţi victime mereu, noi vom fi mârlani mereu. Asta pentru că nu vrem să recunoaştem că fără voi… fără femeile de lângă ei nu mai exista niciun Voltaire, Freud sau Dostoievski, sau oricine altcineva. Şi asta e de două ori valabil: o dată născuţi de o femeie, a doua oară inspiraţi de ea/ele. Mamă e doar una, dar muze pot fi mai multe în viaţa unui bărbat sănătos. Oare noi, bărbaţii, de ce nu am putea fi nişte “muzi” pentru unele dintre voi? Hai, curaj, inspiraţi-vă, deposedaţi-ne şi decideţi dacă ne scoateţi la restaurant sau nu. Poate o să acceptăm… Şi poate n-o să mai fim misogini după aceea.

           Sorin Oros

Manipularea naivilor

Motto: „Viaţa e grea. Mai ales dacă eşti prost!” John Wayne

      

        Manipularea este acţiunea de a influenţa prin diverse mijloace (presă scrisă, radio, tv.!) modul de a gândi şi de a acţiona al unei persoane sau al unei colectivităţi, fără a se apela la constrângeri. De obicei, este o armă politică, dar manipularea se regăseşte aproape oriunde, atât în relaţiile sociale cât şi în cele familiale. Pentru ca acţiunea de manipulare să se producă este nevoie de minimum doi invidizi: unul viclean şi unul naiv. Vicleanul se subînţelege că e şi deştept, pe când naivul poate fi catalogat, fără teama de a greşi, drept prost. De când e lumea lume, cei vicleni şi deştepţi i-au manipulat pe cei naivi şi proşti. Asta pentru că proştii nu au capacitatea de a procesa informaţia, sau dacă o au, ea este avariată. Cu prostia te naşti, ea nu se poate învăţa, eventual, remedia. Nu are legătură cu cultura, poţi să citeşti biblioteca de la Alexandria (nu cea teleormăneană că acolo nu sunt biblioteci!), să ajungi un individ cult, dar dacă te-ai născut prost, tot prost rămâi. Un prost cult. Ceea ce e şi mai periculos. Asta pentru că prostul cult poate atrage masele după el, „hipnotizându-le” cu elocinţa şi lecturile sale.

        În politică manipularea a ajuns la rang de artă. Folosindu-se de televiziuni, partidele născocesc aberaţii pe care credulii le înghit fără să respire. Şi fără să gândească, evident. Ei ştiu că dacă „s-a spus la televizor că X sau Y e corupt”, aşa e. De parcă televiziunile evaluează şi decid faptele de corupţie. Şi că dacă W sau Z au promis autostrăzi, spitale, salarii mărite, pensii astronomice, aşa o să fie. Naivul poate fi manipulat şi minţit perpetuu pentru că el crede ce spune mass media. Nu e capabil să deschidă ochii minţii şi să privească în jur, pentru a constata, pe viu realitatea. Chiar dacă timp de 27 de ani nu s-a construit nicio autostradă, el crede că acestea se vor construi în al 28-lea an, pentru că aşa a spus la Antena 3, de exemplu, domnul Gogu, politicianul. Iar după ce-i mai aude la RTV pe domnii Coco, Gigi, Ghiţă ori Coae, credulul manipulat pune ştampila şi iese de la urne uşurat şi cu speranţă. Desigur, până la următoarea campanie electorală uită ce i-au promis stimabilii de mai sus, şi, adesea, îi ştampilează iar. Pentru că acum, aceştia au promis că le fac staţie de aterizare pentru extratereştri, pe uliţa lor. Şi uite aşa, unii prosperă manipulând, iar alţii se târăsc manipulaţi.

La recentele manifestaţii din luna februarie, din toată ţara, împotriva celebrei Ordonanţe 13 emisă de „humanoidul-Altăîntrebare!”, televiziunile poporului au urlat continuu că mulţimea din stradă e manipulată. Că e cumpărată de Soros. Evident că doar nişte creduli puteau „înghiţi găluşca” asta. Altfel, un om care-şi foloseşte creierul şi priveşte în jur înţelege lesne că Soros nu poate cumpăra  sute de mii de oameni. Mai ales că acei oameni aveau puţin mai mult decât patru clase. Se poate vorbi, însă, de manipulare la ceilalţi, la cei care-au participat la contramanifestaţia de la Cotroceni. Pensionarii cu protezele tocite-n mandibule şi cu cariile care le defrişau picioarele ori braţele lemnoase, urlau anemic şi caraghios „Jos Băsescu!” (deşi Băsescu nu mai e preşedinte din 2014!), iar mai apoi, dumirindu-se, „Jos Johannis!” şi „Afară cu neamţul din ţară!”, neînţelegând că neamţul e cetăţean român. Născut în România. Ca şi Sevil  Geambec-Shhaideh, Gigi Becali, Ion Caramitru, Kelemen Hunor ori Varujan Vosganian. Care sunt, cu toţii, cetăţeni români de etnie turcă, aromână, maghiară şi armeană. Dar astea sunt detalii. Care unora le scapă, iar pentru alţii fac diferenţa. Oare tot manipulare o fi fost şi mitingul poliţiştilor, care acum o lună strigau „Hoţii, hoţii!”, cerând salarii mai mari? Tot Soros i-o fi plătit să iasă-n stradă? Vedeţi, mereu manipulatorii urlă despre ceilalţi că sunt manipulaţi. Conform zicalei care spune că „Hoţul strigă hoţii”!

Alt exemplu celebru de manipulare, ca la carte, este isprava omului roşu care a uitat să mai moară. Dar din cauza căruia au murit nişte oameni la mineriadele care „ne-au scos în lumea bună”. Bieţii ortaci, mulţi analfabeţi, cu alcool în loc de sânge, cu lămpaşe-n loc de creier şi cu bâte-n loc de cărţi, au venit în Bucureşti şi i-au căsăpit pe cei cu cărţi. În cap. Adică le-au scos cărţile din cap şi le-au dat bâte, ciomege, pumni şi bocanci, în molari. Cele mai odioase sloganuri care au existat vreodată, au fost ale ortacilor: „Noi muncim, nu gândim!” şi „Moarte intelectualilor!”. Iliescu Ion i-a chemat să salveze ţara de ţărănişti şi liberali, care posedau droguri şi valută şi care ameninţau democraţia noastră proaspăt dezvirginată. Democraţie iliesciană, mă rog... Apoi le-a mulţumit. Ma-ni-pu-la-re de manual!

Din păcate, această perversă acţiune de manipulare o regăsim şi în familie. În unele, desigur, dar asta arată slăbiciunea şi naivitatea unor fiinţe dragi, apropiate. Un soţ posesiv şi gelos îi interzice consoartei să iasă cu prietenele ei, invocându-i acţiuni casnice exact în acel timp. Aceasta, credulă, îşi sună amicele şi le spune că a intervenit ceva. Alta îşi evită fostele prietene la sugestia tartorului coios, din casă, care o convinge că acestea vor doar să profite de pe urma ei. Şi invers e la fel. Există destui pămpălăi, purtători de creier şi de penis doar de ornament, care sunt conduşi de soţii cu doctorate în manipulare. Acestea, şirete, îşi îndepărtează bărbatul naiv de familia sa, ameţindu-l cu poveşti pe care iubitorul mascul le înghite, năuc şi temător să nu-şi piardă comoara.

Iată, deci, că manipularea face parte din noi, din  existenţa noastră. Este ceva de care nu putem scăpa. Depinde doar de noi dacă manipulăm sau ne lăsăm manipulaţi. Depinde doar de noi dacă îi credem necondiţionat pe alţii, sau ne folosim creierele. Pe care unii le mănâncă. Pane!

Sorin Oros

     

Aventurile sexuale

Motto: „A intra ca un vis în sufletul unei femei e o artă, a ieşi e o capodoperă” Soren Kierkegaard

Fiecare om, bărbat sau femeie, are în viaţa sa aventuri sexuale. Unii au înainte de a se căsători, alţii după divorţ şi majoritatea bărbaţilor, tot timpul. La femei, procentul aventurilor sexuale din timpul căsniciei nu e majoritar, dar există. Aceste aventuri sexuale întăresc ideea că omul nu poate trăi (bine!) fără sex. Că omul este, aproape, subjugat sexului. În general, această activitate se desfăşoară în compania unui partener, dar, în lipsa lui, se poate realiza şi fără. E chiar indicat uneori, pentru sănătatea psihică a individului. Sau a individei, pentru că la femei lipsa îndelungată a activităţii sexuale se observă mai uşor şi produce dereglări psiho-fizice. Prin sex, omul scapă de tensiuni şi presiuni cotidiene care-l pot disturba (nu masturba!) de la activităţile sociale. Se eliberează. Scapă de o povară, de un gând care-l distrage de la munca sa. Ştiţi senzaţia aceea acută de foame, când vă arde stomacul şi nu puteţi face nimic până nu-mbucaţi ceva? Aşa e şi-aici: până nu vă plimbaţi palmele peste nişte buci dorite, arsura din creier nu vă dă pace!

Pe vremuri, onestitatea şi cinstea femeii echivala cu virginitatea. Probabil şi la bărbaţi, dar la ei, virginitatea nu se putea constata. Încântarea soţului era uriaşă dacă din muierea lui ţâşnea sânge, în noaptea nunţii. Nimeni nu se gândea că bietei fiinţe îi trebuiau apoi, poate ani, ca să simtă plăcere, descătuşare, eliberare sexuală. Ea nu ştia ce să facă, nu avea antrenament, nu avusese aventuri sexuale cu alţii, care să o ajute să dea randament. Era virgină şi novice. Bărbatul, chiar dacă nu mai penetrase alte vagine dezvirginate, dar „o labă” tot îşi făcuse până atunci. Avea cunoştinţă despre materialul clientului şi ştia ce-i poate organul. Or, femeia, cu organul ei sigilat habar n-avea ce explozie de trăiri posedă înauntru.

Acum lucrurile s-au schimbat. Şi asta e bine. Virgine nu prea se mai mărită acum decât călugăriţele răspopite. După 16-17 ani, fetele încep să-şi deschidă porţile cunoaşterii trupeşti şi încearcă gustul păcatului. Au relaţii sexuale şi-şi învaţă corpul. Gustă, pupă, ling, sug... diferite senzaţii, care le inundă sau nu, de plăcere sexuală. Se descoperă şi se eliberează. Asta le ajută ca atunci când îşi pun pirostriile să ştie ce e aceea o pulă. Băieţii, la fel. Dau din buci pe unde apucă şi se antrenează pentru viitoarea soţie pe care o vor inunda cu plăceri şi senzaţii nemaipomenite. Numai că tot ce e frumos durează puţin. Şi apare plictiseala. Dorinţa de altceva, la bărbat şi dorinţa de tandreţe şi afecţiune, la femeie. Plictisit, bărbatul îşi ignoră soţia care e nevoită să se angreneze în aventuri. Găseşte un bărbat care se ocupă de ea şi-i dă ce-i trebuie. Tandreţe şi sex. Bărbatul, sastisit de bucile soţiei pe care le-a călărit ani de zile, caută altele, noi. Sex şi-atât! La el e mai simplu. El nu vrea bătăi de cap. Doar de buci!

Aventurile sexuale nu fac rău nimănui. Dimpotrivă! Sunt ca un antrenament iniţiatic, la început, apoi pigmentează şi dau culoare şi savoare vieţii. Ne ajută să descoperim plăceri care diferă de la aventură la aventură. Niciuna nu e la fel. Din fiecare aventură sexuală ne alegem cu ceva. Unii cu plăceri savuroase, alţii cu copii, iar unii cu blenoragie. Dar toate trec şi rămâne amintirea clipei, savoarea ei. Frumuseţea descătuşării orgasmice... Rămâne cunoaşterea. Ceea ce e esenţial în viaţă. Un om care nu se cunoaşte pe sine este un om eşuat. Sexul ajută la cunoaşterea de sine mai mult decât orice altceva. Iar sexualitatea individului se cultivă şi se dezvoltă prin aventuri sexuale.

Bărbaţii au ca „program de guvernare” cucerirea sufletului femeii. După ce îl cuceresc primesc şi trupul. De care, după un timp, se satură. Ies din el şi pleacă. Uitând că au rămas în sufletul cucerit iniţial. Suflet care se chinuie şi suferă deznădăjduit. Dar aşa cum afirmă Kierkegaard, e nevoie de artă, de măiestrie, pentru a putea părăsi sufletul în condiţii de non-suferinţă. Unii bărbaţi au această capacitate, alţii nu. Cei din urmă devastează suflete şi pleacă în căutarea altor trupuri, noi. Până într-o zi în care li se înfundă. Rămân prizonierii unui suflet al cărui trup participă la aventuri sexuale, fără ca ei să ştie. Pentru că nu-i aşa?, şi femeia e om! Altfel spus, orice naş îşi are naşul!

În concluzie, nu vă feriţi de aventurile sexuale. Trăiţi-le cu pasiune, cu tot ce incumbă ele, iar la final, când părăsiţi „locul faptei” faceţi-o cu artă. Nu lăsaţi suferinţă în jurul vostru, ci amintiri plăcute. Spuneţi tot ce trebuie spus şi ajutaţi-vă partenerul de aventură să înţeleagă povestea unui suflet şi-a unui trup, care-au fost cândva contopite într-o osmoză sexuală nepereche. Ceea ce rămâne nespus provoacă durere şi ură. E păcat să se termine aşa o poveste despre iubire şi plăcere. Parol!

Sorin Oros

Sunt tot eu...

Motto: „În cazul în care aveţi nevoie de mine, mă găsiţi tot acolo, unde eram când nu aveaţi nevoie de mine” Al Pacino

      

        

Sunt tot eu. Acelaşi tip vulgar, obsedat sexual, nebun, frustrat, obsedat de P.S.D., pseudointelectual, pseudodoct, mizerabil, rău şi periculos. Aşa cum mă etichetează cei care-mi sunt... neprieteni. Şi care nu mă cunosc. Prietenii mă cunosc şi ştiu că sunt un om liber. Mereu. Asta le ajunge şi lor, dar şi mie. Ceilalţi sunt liberi să caute epitete şi să facă ce vor.

Sunt tot eu. Am schimbat doar ambalajul. Deşi nu sunt un iubitor de neologisme, am făcut puţin „marketing” trăgând cu ochiul la comercianţii de azi. Ei îşi schimbă ambalajul şi „design-ul” des, tocmai pentru a nu se instala plictiseala şi obişnuinţa. Am aplicat metoda lor şi m-am „up-datat”!

Sunt tot eu. Acela care scrie mereu ceea ce crede şi nu ceea ce cred unii c-ar trebui să scriu. Pentru ăia există rubrici culinare, despre spiritualitate, fashion, ezoterism, mama şi copilul ori despre grădinărit. Sau despre cum să faci o broască ţestoasă să zboare ca planorul lui Aurel Vlaicu.

Sunt tot eu. Nesimţitul care-şi permite să-i spună unui „ţăran”, fost interlop şi valutist, trecut prin creuzetul originalei democraţii mioritice şi ajuns manager peste o instituţie de cultură (nu agricolă!) că e incapabil, agramat şi plagiator. Şi că a supt, timp de trei ani, banii statului, citind presa şi cultivându-se în faţa uriaşului ecran proţăpit în minusculul birou de mare manager. Deh, ţărănisme!

Sunt tot eu. Tipul care i-a zis unui medic primar ori primar medic, nu prea contează!, că minte cu neruşinare. Respectivul confabula, livrând basme pulimii, că aduce două tractoare pline cu chinezi robotizaţi, că organizează Campionatul Mondial de Popice în urbea de pe Someş, ori că reabilitează termic toate blocurile oraşului. Poate blocurile de granit, că cele de locuinţe se scorojesc maiestuos sub intemperii. Iar chinezii, se pare, au rămas împotmoliţi în fluviul Yangtze, pe care nu l-au putut trece din cauza orezului care s-a umflat în duioasele lor intestine chinezeşti, în timp ce căutau disperaţi cel de-al treilea pod... de piatră, care s-a prăbuşit. Şi-a venit apa şi l-a luat.

Sunt tot eu. Netrebnicul care a organizat şi aniversat 45 de ani de existenţă ai Secţiei Române de la Teatrul de Nord. Da, ăla care a făcut rost de sponsorizări pentru că nu avea timp de ziare în timpul serviciului. Nu au fost bani mulţi, doar vreo 20.000 de lei, fix cât a promis un primar venetic că alocă, dar... care s-a răzgândit politic. Da, ăla care iubea teatrul...

Sunt tot eu. Nenorocitul care vă provoacă idiosincrazii pentru că se crede prea deştept, repetându-vă, non-stop, să vă folosiţi creierul, să nu vă lăsaţi manipulaţi, să-l iubiţi de Dumnezeu (dacă există!), dar să fiţi atenţi la popii hrăpăreţi şi pomohaci care se strecoară printre tineri craci, să vă trăiţi viaţa chiar dacă asta implică şi alţi parteneri ocazionali, să fiţi drepţi, sinceri şi curajoşi.

Sunt tot eu. Omul care e sătul de mizeria din oraş, de starea drumurilor, de lipsa de implicare fermă a autorităţilor, de toleranţa Poliţiei Comunitare, de numirile pe criterii politice şi nu de competenţă la orice servicii publice a managerilor incapabili dar scrofuloşi în partid, de minciunile politicienilor şi de promisiunile lor fantasmagorice, de tot ce înseamnă „pile şi relaţii”, prostie şi neştiinţă, minciună şi laşitate.

Sunt tot eu. Omul care e sătul de prostia prostimii, care votează mereu cu iubiţii mei amici din „ciuma roşie” şi care, sistematic, reuşesc să-i ameţească de cap pe cei fără de cap ca să-i ştampileze. Da, mi-e silă de prostia unor semeni, dar nu am ce să fac mai mult decât să fiu tot eu.

Da, sunt tot eu...

Sorin Oros

Prostia e perenă!

Motto: „Nu râdeţi de proşti fiindcă-şi vor închipui că au umor”  Montesquieu

        

      

Proştii sunt absolut necesari pe pământ. Fără ei, ceilalţi oameni nu ar conştientiza că sunt deştepţi. În general, proştii sunt mai mulţi în orice societate şi asta pentru că e mai uşor să rămâi prost decât să faci eforturi pentru a deveni deştept. Nimeni nu se naşte deştept, dar proşti se nasc toţi. Pruncul când se naşte, nu ştie să citească, să umble, să vorbească ori să facă rebus, de exemplu. Toate astea le învaţă în timp. Dar proştii rămân aşa cum s-au născut, sau, adesea, fac eforturi şi devin... doctori în prostie. Sunt demagogi, le ştiu pe toate, vorbesc tare să-i audă mulţi, te contrazic cu argumente ieftine şi sunt plini de răutate. Un prost nu ştie să fie nici tolerant, nici bun. El e suficient că există. Îşi e suficient pentru sine însuşi. Restul sunt „proşti” din punctul lui de vedere, pentru că nu înţeleg. Pentru că nu sunt ca el. Din pespectiva lui, un om deştept trebuie să vorbească mult şi tare oriunde, aşa cum face el. Cei care tac sunt „proşti”!

Prostia şi proştii ne invadează ca o molimă şi cuprinde, pas cu pas, societatea. Apar peste tot reprezentanţi ai prostiei, care ne învaţă totul despre orice. Ei ştiu politică, fotbal, cultură, agricultură, management, ştiu cum sunt americanii, deşi n-au călcat niciodată pe pământul descoperit de Columb şi mai ştiu totul despre extratereştri. Ei ştiu totul şi despre femei; îţi dau sfaturi cum trebuie s-o baţi ca să te asculte şi să te respecte, şi cât de curve sunt ele. Îşi parchează maşinile oriunde, fără să le pese că blochează circulaţia sau pietonii. La plajă, nu îi interesează nimic din jur şi fiecare discuţie dintre ei e auzită de turiştii ghinionişti care au nimerit la mai puţin de 100 de metri de ei. Dacă discuţi cu un coleg un subiect oarecare, prostul intervine în discuţie şi nu te lasă până nu-şi spune părerea. Fără să-l fi întrebat şi fără să-i pese că a intervenit, ex abrupto, între doi oameni. Dacă ai neşansa de a-ţi fi şef, ai belit-o! Te umileşte, ţipă, scoate spume pe gură, doar pentru a-ţi arăta că el e stăpân. Deşi nu are pregătirea necesară funcţiei, el e şeful pus de partid şi lui îi ajunge. Nu prea contează rezultatele şi atmosfera de lucru. E şef şi asta-i umple trupul şi puţinul creier cu egoul grandorii. Nu respectă nicio lege şi nu ascultă nicio părere. El ştie tot şi tot ce face, face bine. Se laudă patetic şi crede chiar şi el că fără „gândirea” lui instituţia decădea. Doar el a salvat-o! Doar el ştie! Doar el face! Doar el... prostul!

Am întâlnit destui asemenea... „deştepţi”. De ambele sexe, evident, pentru că dacă n-ar fi şi femei cine i-ar mai naşte pe-aceştia!? Dar fiind un admirator al sexului frumos, mă fac că nu văd isprăvile „felinelor”. Care, adesea, devin „galinacee”, dar... mă opresc aici. Mi-am propus să vorbesc despre proşti şi nu despre proaste. Aşadar, proştii există peste tot şi nu vor dispărea niciodată. Mor, dar se nasc alţii. Ar fi bine ca odată cu ei să moară şi prostia. Dar vorba lui nenea Iancu: „Proştii mor, dar prostia e nemuritoare”! Cum spuneam la început, proştii sunt necesari. Cred că ar fi o lume tare plictisitoare dacă ar exista doar deştepţii pe pământ. Rezultatele acestora ar fi mai palide fără existenţa proştilor, care fac să se releve mai clar, acţiunile primilor. Un lucru stricat de un prost e mult mai uşor de observat după ce e reparat de un om deştept. Aşadar, nu-i ocoliţi, nu-i evitaţi! Lăsaţi-i în preajma voastră şi fiţi cu ochii pe ei, permanent. Veţi învăţa multe observându-i. Veţi învăţa cum să nu faceţi. În fond, şi deşteptăciunea dar şi prostia se învaţă, „se fură”. Sigur, nu se predă în şcoli, dar în „şcoala vieţii” materiile sunt la liber. Fiecare studiază ce vrea, ce simte. Oricum, „prostologia” e materia pentru care nu e obligatoriu să ştii să citeşti. Ajunge doar să nu faci nimic. Ajunge doar să fii... prost! Şi să creşti mare!

Sorin Oros

Unde e România mea?

Motto: „Amintire, amintire, ce vrei de la mine?” Martha Bibescu

       

         

Când m-am născut, în secolul trecut, România trăia în plin socialism ştiinţific. Era o ţară comunistă, cu legi stricte, cu infractorii  în puşcării şi cu foarte multe lipsuri. Acum e o ţară democrată, cu legi elastice, cu infractori prin Parlament, şi cu la fel de multe lipsuri. Paradoxal, acum deşi sunt de toate, lipsesc lucrurile esenţiale: omenia, bunătatea, zâmbetele şi liniştea. Nişte chestii metafizice. Avem de toate la suprafaţă, în exterior, dar nimic în interior, în adâncul nostru. Nu regret nicio clipă perioada comunistă, dar mă regret pe mine din acei ani. Mi-e dor de mine, cel de-atunci. Eram copil şi descopeream viaţa. Mi se părea atât de frumoasă! Nu aveam nicio grijă. Învăţam şi mă jucam cu camarazii de la bloc. Atunci, copiii se jucau afară, iarna la săniuş, vara la fotbal. Ne jucam „ascunsa” sau „hoţii şi vardiştii”, ore întregi. Acum, ore întregi se stă la calculator, la telefon ori la tabletă. Copiii sunt palizi şi bolnăvicioşi. Fragili. Fără genunchi juliţi. Dar cu creierul infestat de tehnologie. Roboţei... Mi-e dor să am genunchii juliţi şi să nu am nicio grijă. Mi-e dor să simt mirosul ierbii alături de ceilalţi copii cu care jucam fotbal. Mi-e dor de pădurile în care mergeam vara să frigem slănină. Mi-e dor de fabricile în care am făcut practică în timpul liceelor (cei patru ani de liceu i-am făcut în cinci şi la trei licee diferite!). Mi-e dor de zilele în care făceam practică agricolă şi culegeam mere, pere ori porumb. Deşi atunci mă enervau, acum mi-e dor! Şi mi-e dor pentru că acum nu mai există mai nimic din acele timpuri. Păduri, fabrici, agricultură... Toate au fost exoflisite (dacă tot suntem ţara lui Caragiale!) şi înstrăinate. Acum suntem copleşiţi de griji, de prostie, de incultură, de circ televizat. De minciună şi de răutate. De fiinţe false, egoiste şi de parveniţi. De legi elastice care se aplică doar pentru popor. Aleşii sunt imuni. Atunci, în comunism, dacă fura unul de la stat, în câteva săptămâni era la puşcărie, indiferent de numele ori funcţia lui. Acum, despre Dragnea Liviu, se spune că a furat voturi. E liber. Despre Băsescu Traian se spune că a vândut flota. E liber. Despre Iliescu Ion se spune că a ucis oameni la mineriade. E liber şi viu! Acum toţi sunt liberi. Încătuşaţi suntem noi, poporul. Încătuşaţi de ei, de mecanicii auto, strungarii şi şoferii care ne conduc. Ce mizerie de ţară! Ce vremuri de căcat! Ce Românie tristă! Totul merge din ce în ce mai rău. Ne lovesc bolile, ne loveşte natura (pe care-o distrugem!), ne lovesc aleşii noştri şi-n curând ne va lovi damblaua. Semnele nu sunt deloc încurajatoare. Amintirile frumoase sunt tot mai îndepărtate şi mai puţine. România mea nu prea mai există. Acum e România lor! E pădurea şi fabrica lor! E strada lor! E legea lor! E totul al lor... şi nimic al nostru. Ba da, mai avem ceva şi noi. Amintirile... Amintirile din perioada în care visam. Visele de care ne amintim cu nostalgie. Dar, oare, astea hrănesc? Sunt comestibile?

Nu ştiu ce se va întâmpla cu România peste alţi 28 de ani. Nu sunt sigur că-i mai apuc. Dar ştiu sigur că n-o să-mi placă. Nici acum nu-mi place ce văd. Nu e România pe care-am visat-o. Eu îmi amintesc de altă Românie, a mea, a copilăriei mele. Una fără ură şi cu genunchii juliţi. Acum România nu are genunchii juliţi, ci e julită peste tot. Julită şi jumulită. Păstraţi-o voi aşa! Mie mi-e indiferentă acum! E pentru voi... Voi, cei care vă bateţi în minciuni cu baronul von Munchausen, voi, cei care aţi dormit ani la rând în Parlament, voi, cei care aţi făcut şi desfăcut Guverne, voi toţi, care vă spuneţi politicieni, dar care nu sunteţi decât nişte căcaţi de furnică, ajunşi în funcţii de conducere, având puterea şi banul, voi aţi distrus România mea! Voi şi neamurile voastre analfabete, agramate, acefalice, alcoolice, ahtiate şi avide după bani. Sunteţi nişte ţărani, marea voastră majoritate, ţărani de la oraş! Nişte labe! Nişte scursori! Nişte dejecţii! Nişte penali! Nişte căcaţi cu ochii goi, cu suflet gol şi cu zona occipitală golită de materie cenuşie!

Trădătorilor  de ţară, daţi-mi România mea, înapoi!

Sorin Oros

Educaţia sexuală

Motto: “Orice femeie frumoasă are între picioare o sală de aşteptare” A. S. Puşkin

        

       

         Astăzi voi penetra vaginul virgin al educaţiei sexuale mioritice, subiect care în România este evitat şi considerat ruşinos. În Occident acest subiect este obligatoriu, în familie, în şcoală şi în societate. La noi este subiect tabu. În Occident violurile şi agresiunile sexuale sunt scăzute (exceptând atrocităţile comise de musulmanii emigranţi!), la noi ele deschid orice jurnal de ştiri.

          Aşadar, de ce are femeia între picioare o “sală de aşteptare”, cum, plastic, se exprimă poetul rus? Poate pentru că acolo este poarta vieţii; intrarea într-un univers orgasmic şi, totodată, ieşirea în lume a unei vieţi noi. Acolo e poarta în spatele căreia ia naştere viaţa. Şi e normal să fie o “sală de aşteptare”, deoarece viaţa vine pe rând. Bărbaţii doresc să intre înăuntru din două motive: unii de plăcere, alţii de necesitate. Unii pentru relaxare, alţii pentru a produce viaţă, pentru a produce urmaşi. Iată, deci, că pruncii nu sunt aduşi de barză (sau de cioară, în cazul ţiganilor cum jignitor se cultivă încă această glumă tembelă!). Pruncii vin pe lume în urma unui contact sexual comis între un bărbat şi o femeie. În urma unui “futai”, procedeu prin care penisul erect al bărbatului intră în vaginul umed al femeii şi eliberează sămânţa. Adică sperma, care uneori iese în două minute, alteori în douăzeci. Apoi, un spermatozoid norocos penetrează un ovul mai maleabil şi se produce fecundarea. Se naşte viaţa. În burta femeii se naşte viaţa! E o minune, dar e una umană. Se întâmplă, adesea, asemenea minuni pe pământ. După nouă luni femeia deschide “sala de aşteptare” şi, în chinuri, expulzează bijuteria familiei. Bijuterie căreia după vreo zece ani ar trebui să i se deschidă ochii, şi să i se spună lucrurile esenţiale despre apariţia ei pe lume. Or, la noi, povestea cu barza e atât de lălăită încât mă mir că mai poposesc berzele prin satele româneşti, la câte lucruri li se pun în cârcă. Noi facem copii, dar ne ruşinăm să-i facem şi oameni normali. Să-i învăţăm de mici că unele organe sunt periculoase dacă nu le cunoşti instrucţiunile de folosire. Ne e ruşine să le spunem că “sala de aşteptare” şi “clienţii” care poposesc în ea le pot schimba, iremediabil, viaţa. Că acolo se naşte viaţa şi că tot de acolo poate apărea moartea. Le spunem pruncilor că au mânuţe, degeţele, năsuc, guriţă, burtică şi ochişori, dar omitem să-i informăm că mai au puluţe şi pizduţe. Astea sunt ruşini, nu au voie să pună mâna, şi nici să vorbească despre  ele. Datorită acestei ignoranţe ne violăm propriile fiice, şi îi condamnăm la închisoare pe propriii fii. Dăm naştere unor prunci nedoriţi, îi abandonăm prin tomberoane, ori ne jelim copilele care mor născând prin boscheţi. Nici de bolile venerice care se transmit prin contact sexual nu discutăm cu ei. Tusea măgărească e una, blenoragia e alta. Tot ce e legat de sex, la noi e tabu. Dacă eu vorbesc şi scriu mereu despre sex sunt catalogat obsedat sexual, am auzit asta nu o dată… La noi se învaţă că homosexualii sunt nişte monştri care trebuie arşi pe rug, fetele care se fut sunt târfe, copiii vin cu barza, miresele trebuie să fie virgine, iar bărbaţii trebuie să-şi bată nevestele. Şi, evident, la noi fetele nu sug pula, şi băieţii nu ling pizda! Astea sunt doar metafore… Românii sunt cei mai puri, aproape nişte zei. Da, zeii ignoranţei care ucide! Copiii noştri trebuie să descopere singuri, pe pieile lor, tot ce e legat de sex. Copilele se sperie la prima menstruaţie pentru că bunele lor mămici nu le-au informat că, lunar, “sala de aşteptare” intră în revizie tehnică. Nu le-au spus nici că jucându-se cu puţa tractoristului din sat riscă să se baloneze şi să creeze viaţă. Şi-atunci, panicate, aruncă viaţa în closetul patriarhal. Aruncă viaţa între fecale… Probabil de aici vine vorba că “viaţa e de căcat”! Bunele mămici nu le-au spus fiilor lor să folosească prezervativul când fac raiduri prin “sălile de aşteptare”. La noi, doar Dumnezeu face tot, cu voia Lui se întâmplă totul. El aduce pe lume oameni, El însămânţează femeile, noaptea, sub plapumă, El ucide pruncii nou născuţi, dar nedoriţi. Exclusiv El. Iar când oboseşte delegă aceste atribuţii berzelor, nişte păsărici care n-au nicio treabă cu… păsărica.

          Cred că această tară, această ruşine legată de sex e perpetuată şi cultivată de B.O.R. Doar în ţările ortodoxe aduc berzele copiii, în celelalte pruncii apar în urma unui act sexual.  Copiii din Occident învaţă de mici tot ce ţine de sexualitate. Învaţă că homosexualitatea nu e o alegere, ci un destin, că sperma nu trebuie lăsată în vagin, că există prezervative, că fetele au menstruaţie, că futându-se neprotejaţi pot lua SIDA, sifilis, blenoragie sau păduchi laţi, că actul sexual se face doar cu acordul ambilor parteneri şi nu cu forţa, că femeia trebuie respectată şi nu bătută, şi că dacă femeii îi întârzie ciclul poate fi vorba de o sarcină şi trebuie consultat ginecologul, fără nicio ruşine. Pentru tinerii români aceste lucruri nu există. Ei observă singuri că băieţelul are ceva în plus faţă de fetiţă, între picioare. Şi-anume o puţă. Care, fără instrucţiunile de utilizare poate produce viaţă ori moarte, deopotrivă.

          Părinţi români, educaţi-vă pruncii şi vorbiţi cu ei despre sex. Asta vă poate salva, peste ani, de nenorocirile provocate în “sala de aşteptare”.                  

                                                                                                Sorin Oros

U.D.M.R. – "ciuma verde"

Motto: „Aici la noi, românul e român numai împreună cu maghiarul, iar maghiarul e maghiar numai împreună cu românul"  Timotei Cipariu

      

Menţionez, din start, că nu am absolut nimic cu ungurii care trăiesc în România. Cu unguroaicele am avut... şi mi-a plăcut. Nu am nimic nici cu saşii, şvabii, ucrainienii, lipovenii, bulgarii, sârbii, evreii, albanezii, turcii ori grecii, care trăiesc şi muncesc în vechea Dacie. Sunt cetăţeni români de naţionalităţi diferite şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi mine. Am, însă, ceva cu U.D.M.R.-ul. Aşa cum am şi cu P.S.D.-ul. Deci, sunt rezonabil, scorul e 1-1. De ce nu-mi place P.S.D.-ul nu mai explic. Am scris destul despre „ciuma roşie” şi îmi creşte tensiunea doar când aud numele ei. O să vă spun de ce nu-mi place U.D.M.R.-ul. Şi de ce îmi plac ungurii şi unguroaicele. Nu e niciun paradox: urăsc organizaţia, dar îi admir pe alegătorii ei.

Fiind ardelean, am crescut alături de unguri. Ne jucam toţi împreună; Sorin, Bela, Lucian, Attila, Radu, Istvan, Codruţa, Eva, Claudiu, Amos, Ionuţ, Iozsi... Nu ne-am certat pentru Ardeal, ci în Ardeal, aşa cum fac, adesea, copiii la joacă. Adolescent fiind, am iubit ce-a dat Domnul; o Crină, o Timee, o Monică, o Erzsebet, o Dană, o Eniko, o Cristină sau o Erikă... Nu am discutat cu ele, printre săruturi şi atingeri lascive, despre autonomia Ardealului, ci despre visele noastre comune, într-un oraş din Ardeal. Apoi am „intrat în câmpul muncii”. Colegi români şi maghiari; Radu, Istvan, Vlad, Rappert, Marius, Lazslo, Cristian, Aba, Dorina, Agnes, Adriana, Zita, Camelia, Rita... Am colaborat, unii cu alţii, am băut împreună, am suferit împreună. Nu am discutat despre autonomia Ţinutului Secuiesc, ci despre autonomia actului artistic. Aşadar, îmi este foarte clar că ungurii de rând nu cer Ardealul. Ei trăiesc împreună cu noi, românii, în Ardeal, intră în aceleaşi gropi de pe şosele, plătesc aceleaşi impozite la ANAF, fac cumpărături din aceleaşi pieţe, beau aceeaşi pălincă, mănâncă acelaşi salam cu E-uri şi sorb acelaşi îndulcitor, aspartam. Se fut aşa cum ne futem noi, nasc aşa cum nasc româncele şi mor fix ca şi românii: în accidente de maşini, de cancere ori de boli cardiovasculare. Ah, unii se mai sinucid... exact aşa ca românii. Ce nu fac ei, însă şi de ce spuneam că mi-s dragi? Ei, hunii, nu sunt atât de răi, unii cu alţii, nu sunt atât de dezbinaţi. Sunt uniţi şi participă împreună, şi la bine şi la rău. Cel mai bun exemplu de unitate, de colaborare şi de sprijin este cultura. În timp ce românii nu dau doi bani pe cultură, ungurii investesc în acest domeniu totul. Iar cultura face, desigur, diferenţa. Sălile de teatru, la spectacolele ungureşti, sunt arhipline. Sponsorii lor se înghesuie să-i ajute, aşa cum se-nghesuie românii, mult prea pătrunşi de Domnul, să mozolească moaşte. Românul merge la un sponsor să-i ceară bani pentru spectacol, iar ăla, semianalfabet dar plin de bani „munciţi corect” îi spune că nu-l interesează teatrul. Când merge ungurul, chiar dacă şi sponsorul său e semianalfabet îi bagă-n cont suma cerută. La orice eveniment cultural unguresc, sala e plină, la români e aproape goală. Vine un spectacol din Ungaria în Ardeal, publicul se calcă pe bombeuri. Când vine unul de la Bucureşti în Ardeal, găseşti destule locuri libere în sală. Excepţie a făcut Odeonul anul trecut, la Satu Mare, dar atunci a umplut sala partidul. Că erau alegeri. Şi erau „moca” invitaţiile. Motiv pentru care sala a fost plină de membri roşii, iar publicul iubitor de teatru a rămas afară.

Iată de ce cetăţenii maghiari din România trebuie admiraţi. Pentru că sunt uniţi, educaţi şi culţi. Sunt rafinaţi. Desigur, au şi ei bolnavii lor, extremiştii lor, dar ăştia se anulează reciproc cu românii de acelaşi fel. Oamenii de rând au aceleaşi probleme, aceleaşi speranţe. Au aceleaşi iubiri şi dureri, deopotrivă. Sunt mii de familii mixte în Ardeal, iar acestea au laut naştere din iubire. Oamenii se iubesc şi se urăsc la fel, în orice limbă. Şi într-un cuplu mixt şi într-unul normal. Când o unguroaică divorţează de soţul român îi cere doar pensia alimentară pentru pruncul făcut împreună, nu şi zece hectare din Ardeal. Problema e simplă. Deşi nu are sorginte romană, poporul maghiar e condus după acelaşi principiu milenar, care nu dă greş: „Divide et impera”! Iată de ce, aşa cum spuneam la început, urăsc U.D.M.R.-ul. Această organizaţie pe criterii etnice este, în primul rând, puţin paralelă cu legile României, fiind o organizaţie cu o platformă culturală care face şi politică, dar neînregistrată în mod legal ca partid politic. Însă e tolerată de 28 de ani. Mereu au fost la guvernare, mereu au avut miniştri, senatori, deputaţi. Mereu au promis că vor face, şi mereu n-au făcut. Mereu cer Ardealul, mai voalat sau mai direct, şi mereu rămân fără el (deşi unii locuiesc chiar în Ardeal!). Mereu se îmbogăţesc la fel ca şi P.S.D.-iştii, şi mereu pălmaşii lor se chinuie şi o duc greu. Mereu votează, dacă au vreun interes politic, şi mereu se abţin, dacă n-au. Iar paralela cu P.S.D.-ul e valabilă şi la căpeteniile lor. Hunii Marko Bela, Lazslo Tokes, Gyorgy Frunda şi Kelemen Hunor o duc bine. O duc foarte bine. Despre „Drujba lui Dumnezeu”, Verestoy Attila, omul care a tăiat verdele pădurilor ştim cu toţii. E liber. Toţi sunt liberi. Doar ungurii de sub ei sunt ocupaţi. Mai ales cei din Harghita şi Covasna, care nu au drumuri, nu au locuri de muncă, nu au zâmbete. Au doar promisiunile răscoapte ale liderilor lor. Ungurul, secuiul şi românul din Ţinutul Secuiesc mănâncă aceeaşi pâine, circulă pe acelaşi drum neasfaltat şi plăteşte acelaşi impozit. Exact ca şi românul din Băicoi, turcul din Cogealac ori cehul din Cehu Silvaniei. Altfel spus, „pulimea” suferă şi speră, „pizdoşii” râd şi prosperă. „Ciuma roşie” ori „ciuma verde” e acelaşi lucru, cu un plus de rafinament pentru cei verzi. Asta pentru că hunul Hunor nu a umblat niciodată în sandale cu ciorapi albi, aşa ca şi românul Dragnea. Mă tem că ungurii ştiu că la sandale nu se poartă ciorapi niciodată. Şi că ăştia, ciorăpeii, se spală în familie.

Cât despre Ardeal, ştim cu toţii că n-o să-l ia nimeni niciodată. Dar e o „pisică” bună de arătat, din când în când. Iar dacă vreun ultranaţionalist ungur vrea să-l iasă-şi pregătească roaba. Îl va ajuta, cu siguranţă, un ultranaţionalist român, care i-o va încărca.

Sorin Oros

P.S. Aberaţia cu posibilitatea ca data de 15 martie să fie sărbătorită în România de către cetăţenii maghiari, doar celor doi „ciumaţi” le putea trece prin cranii. Eram singura ţară din lume cu două zile naţionale!